Tatiana Stepa – Cantec pentru prieteni (2009)

Artist: Tatiana Stepa Album: Cantec pentru prieteni Anul aparitiei: 2009 Casa de discuri: Piesele de pe album
Cantec pentru prieteni Femeia de lut Fresca Floare de zapada Ruga la Marea neagra Duminica de ieri Nu stiu niciodata Rasai (live) Valsul zilelor pustii Luati-mi tot

Biografia Tatianei Stepa o puteti citi aici.

Interviu cu artistul

Interviul de fata va este oferit prin amabilitatea doamnei Teodora Ionescu, cea care l-a realizat pentru  Radio Bucuresti. La sfarsitul versiunii text a interviului, il puteti asculta in varianta audio.

-           Asta-seara discutam tot despre oameni cu chitara. Buna seara Tatiana Stepa.

-           Buna seara… sau buna dimineata.

-           Ma rog, e cam devreme… Bun gasit!

-           Bun gasit, buna sa va fie inima.

-           Ce faci, puiule?

-           Binisor…

-           Binisor spre foarte bine…

-           Binisor spre foarte bine, da.

-           Ei bine, Tatiana, iata ca se intampla in muzica folk un fel de reviriment.

-           Da, e foarte bine. Stii foarte bine ca se cam inghesuie evenimentele legate de muzica folk, ceea ce eu zic ca este foarte bine. Stii ca urmeaza Sighisoara, urmeaza Calafat… Din fericire, anul asta Dan Vana a reusit sa reia…

-           Dupa o pauza de un an…

-           Dupa o pauza de un an, da, sa reia tabara. Probabil ca numai el stie prin ce eforturi si cu ce chin…

-           Asta, de fapt, ca sa ne faca noua o bucurie…

-           … sa ne faca noua bucuria de a ne intalni, asa este. Am inteles ca s-ar putea si pe la Targu Fiu sa se reia festivalul “Coloana infinitului”, sau cum se numea…

-           … “Poarta sarutului”…

-           … “Poarta sarutului”, ma rog, “Masa tacerii”, orice, da’ sa fie. E bine, e foarte bine…

-           Si tu ai venit cu noutati.

-           Am venit si eu cu noutati, da. Acuma, pe oricine intrebi “ce faci?” – “lucrez la un album”!

-           Da, “lucrez la un nou album care contine zece piese, muzica si texte le imi apartin…”

-           Nu, nu, “va contine trei piese noi si sase remix-uri”…”

-           Asta este in alt domeniu… Este muzica folk, asa cum spunea cineva, o muzica de nisa? Victor, Victor Socaciu spunea ca muzica asta a ramas constanta in numarul de ascultatori de-a lungul timpului si ca acum si-a revenit in matca, adica, si-a revenit la segmentul ei de audienta.

-           Eu zic ca muzica folk are publicul ei si este bine ca are publicul ei educat. Tu esti cea care ai spus un lucru pe care eu il citez deseori, un lucru care mie mi-a placut foarte mult…

-           … sa nu citam din clasici…

-           … ca folkistul sau ascultatorul muzicii folk este un om care a intrat in biblioteci si a citit carti. Asta pe de-o parte. Pe de alta parte cred ca muzica folk nu are mai multi…

-           Fani?

-           … fani, decat are acum, si pentru ca este destul de putin, sau, a fost pana in momentul asta destul de putin mediatizata si aproape o generatie intreaga a crescut fara sa aiba unde sa asculte acest gen de muzica. Dar eu zic ca lucrurile merg spre bine si faptul ca in fiecare an se pune intrebarea “mai rezista muzica folk?”… Daca de pune intrebarea inseamna ca exista muzica folk.

-           Mie povestea aceea cu “Un’ te duci tu folkule?” – (sau ceva de genul asta), mie ca titlu mi s-a parut neinspirat, adica mi s-a parut usor… nu peiorativ, dar mi s-a parut usor la misto pus titlul ala in “Jurnalul National”. Insa demersul…

-           … a fost extraordinar. Am auzit si despre urmatorul demers, cel pe care il vor face in luna august cand pe tot litoralul se va canta folk pe plaja, campania “Folk You!”. Ma rog, nu stiu cat de inspirate au fost titlurile, dar initiativele sunt senzationale, extraordinare. Adica in ziare de mare tiraj sa apara zi de zi… Stii ca s-au pus si pe internet trei sute de piese, este foarte bine, adica n-a mai facut nimeni pana acum…

-           Da, si vreau sa-ti spun ca am descoperit printre cele trei sute piese pe care pana si eu le uitasem.

-           Bine-nteles ca si eu. Asta este foarte bine: ca s-a gandit cineva sa faca si lucrul asta. Pentru ca stii foarte bine ca pana acuma erau cativa “narozi”, cum ai fi tu, care tineau cu dintii cate o emisiune de muzica folk sa nu se uite chiar de tot.

-           Da asa este. Sorin Minghiat si cu mine chiar am fost primii care am facut demersul asta.

-           Cred ca da, cred ca da…

-           Hai sa ascultam o prospatura.

-           Hai sa ascultam o vechitura improspatata in sensul ca este reorchestrata. Este vorba despre piesa “Creion”. Stiu ca tie iti place foarte mult, si mie imi place, un cantec de dragoste pe versuri de Alexandru Brad si dupa ce o ascultam sa spun si cine se ocupa de orchestratii. Va fi pe discul “Partaj” care sper sa fie gata pana la sfarsitul anului.

-           Grupul “Partaj” in vechea formula: Magdalena Puscas…

-           Tatiana Stepa, da.

-           Tatiana, stiu ca ai facut o scoala de constructii. Ai facut, un pic si arhitectura. Ai facut si vioara. Este vreo legatura intre creatia muzicala si creatia arhitectonica a unei case?

-           Legatura care este intre tot ceea ce inseamna creatie.

-           Exista un acelasi mod de a desfasura o poveste?

-           Nu stiu daca ordinea este aceiasi, dar, cu siguranta, fiecare casa isi are povestea ei si cu siguranta ca si in constructia unei care este nevoie de suflet, ca si in constructia unui cantec.

-           De ce te-ai lasat de vioara?

-           Pentru ca mi-am dat seama ca nu am sa fiu niciodata o Silvia Marcovici, de exemplu, o mare violonista. Cred ca ma si saturasem cu cat stiam.

-           Asta te-a ajutat mai tarziu la chitara?

-           Sigur ca da. Dar nu numai la chitara, in general. Eu recomand tuturor parintilor, orice copil pe care l-a inzestrat Dumnezeu cu talent, sa invete un instrument musical pentru ca este foarte bine pentru sufletul lui, chiar daca nu face performanta din asta.

-           Chitara cum ai descoperit-o?

-           Pai, chitara am descoperit-o toata generatia mea. Nu era scara de bloc la care sa nu se cante seara la o chitara. O chitara costa trei sute de lei, toata lumea isi permitea sa si-o cumpere, era si moda cantatului pe munte si a Cenaclului si sigur ca n-a fost mare lucru.

-           Faci parte, intr-un fel, dintr-o generatie norocoasa, pentru ca ai ramas pe film. Pe filmul cu Cenaclul “Flacara”. Cum era? “va saluta Tatiana Filipoiu din Fagaras!”

-           Da! Am prins acele luni in care s-a filmat. Stii ca in Cenaclu unii au venit, unii au plecat, unii s-au intors, altii nu s-au mai intors, iar eu am prins acele cateva luni, nu mai stiu cate au fost, patru, cinci, sase luni, in care echipa de filmare a fost cu Cenaclul si a filmat toate spectacolele.

-           Dar voi de ce nu erati filmati?

-           Mai, asta poti sa intrebi regizorul…

-           Nu, acuma am glumit si am fost si putin rautacioasa…

-           Cum esti tu de obicei…

-           Evident! De fapt, filmul asta voia sa demonstreze cam care este apetenta publicului pentru ceea ce se intampla pe scena, nu voi, ci publicul era personajul principal. Spuneai ca vrei sa dai detalii despre albumul “Partaj”…

-           … care va aparea, sper eu, la sfarsitul anului. El este lucrat cu un baiat foarte talentat pe numele lui Neculai Constantin, un chitarist si un artist foarte bun. Noi ne-am oprit putin din lucrul la disc, pentru ca de cateva saptamani Lae nu mai este Lae, este tatal lui Sebastian. Are un baietel, sa-i traiasca, sa fie talentat ca taica-sau si frumos ca maica-sa, ii salut, stiu ca ne asculta pentru ca sunt innebuniti dupa muzica folk. Deci noi am facut o pauza in inregistrarea albumului. Vreau sa spun ca el a facut tot aranjamentul musical, care mie mi se pare ca suna foarte bine, e foarte aproape de ceea ce simt eu ca as vrea sa fie in muzica folk.

-           In muzica folk sau in muzica ta?

-           In muzica mea in special. Muzica noastra aici, pentru ca vorbim de grupul “Partaj”, dar eu am lucrat cu el si piese de-ale mele.

-           Cum ai convins-o pe Magda sa revina si sa lucrati iar impreuna?

-           Pai, era pacat. In primul rand era pacat sa nu ramana piesele astea care, unele dintre ele, eu cred ca suna foarte bine si orice lucru amanat asa la nesfarsit nu se stie daca mai apuci sa-l faci. Eu dau tot timpul exemplul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici care nu au apucat sa faca un C.D. pentru ca nimeni nu si-a imaginat ca intr-o zi vor muri. Deci lucrurile trebuie facute la timpul lor, sau, in orice caz trebuie facute, ca astea visate… de visat e frumos, dar mai trebuie si facut.

-           Ce mai ascultam?

-           Un cantec de dragoste numit “Oferta”, nou, nou, nou de tot…

-           Versuri?

-           Versuri George Stanca. Imi pare rau, nu stiu daca il aude, cred ca ar fi o mare surpriza si pentru el.

-           Tocmai vorbeam acum cu Tatiana ca imi place foarte mult cum este orchestrat. Nu are nimic…

-           Agresiv?

-           Nu, este mult spus agresiv.

-           A existat tendinta in ultimii ani la folkisti sa…

-           Sa iasa din canoanele…

-           Da, sa mearga mai mult spre muzica usoara, spre pop. Sigur, pentru public, probabil. Mie mi se pare ca suna mai a folk, asa. Asta este parerea mea. Acuma, fiecare isi face piesa cum vrea.

-           Adevarul este ca si in vremuri “revolute”, ca sa zic asa, adu-ti aminte ca si Bob Dylan si altii au inceput sa cante electric pentru ca omul cu chitara incepuse sa convinga mai putin. Convingea mai putin inca de la jumatatea anilor ’70. El a avut un celebru concert in Japonia, la Budokan, absolut senzational, in care a cantat electric…

-           Acuma, una este sa canti intr-o sala de teatru si alta este sa canti pe un stadion unde, sigur, altceva se cere.

-           Se mai poate canta pe stadion?

-           Eu cred ca o sa se mai poata, fiind de felul meu mai optimista, asa. Daca se pot canta manele pe stadioane, eu cred ca se vor reaseza lucrurile asa cum trebuie sa fie ele asezate si cred ca se va mai putea. Nu stiu daca, conteaza foarte mult numarul fanilor, numarul ascultatorilor…

-           Au fost mai multe explicatii pentru puterea si pentru… cum sa spun, absorbtia pe care a avut-o in public muzica folk, pe vremuri. Una dintre motivatii era ca altceva nu aveai ce sa asculti, asa, mai de calitate, ca mai auzeai si o poezea, si asa mai departe. Altii spuneau ca era propaganda, manipulare. Care era, de fapt, mobilul care umplea un stadion? Tu ai fost partasa la povestile astea.

-           Da, sigur, eu eram pe scena, dar eu cred ca lumea venea la spectacolele Cenaclului, asa cum vine lumea si acum la spectacole de muzica folk, pentru a se regasi, pentru a-si gasi sufletul, pentru a deveni mai buni, pentru a asculta un cantec de dragoste, un cantec pentru parinti, deci, chiar pentru a se regasi. Eu nu stiu cat iti poti regasi sufletul intr-un gen de spectacol dintr-asta in care, practice, nu auzi nimic, totul este zgomot.

-           Nu o faci mai simplu ascultand singur, la tine acasa? Asta nu este o chestiune de intimidate pana la urma? Sigur ca eu sunt de acord cu tine, dar trebuie sa fiu avocatul diavolului…

-           Da, sigur, poti sa o faci si la tine acasa, dar eu cred ca, de exemplu, o scena cum a fost scena de la Galati la spectacolul 1000, unde 50.000 de oameni canta “Ruga pentru parinti”, traiesti in sentiment pe care singur nu-l… E ceva! E ceva irepetabil si…

-           Ai avut si tu cu propriile-ti piese experienta asta?

-           Am avut-o si eu, i-adevarat ca nu atat de mult in acei ani, dar dupa anii ’90, de exemplu cu “Copaci fara padure” am avut niste experiente senzationale. Nu se compara cu nimic si nu se pot da pe nimic!

-           Am inteles. Ce mai ascultam?

-           Un cantec foarte nou, alt cantec foarte nou, de data asta cantecul meu, “Valsul zilelor pustii” pe versuri de Camelia Radulian, sigur, cantec de dragoste.

-           Noi ne stim de foarte multa vreme, de prin ’78…

-           … de prea multa vreme…

-           … de chiar foarte multa si prea multa vreme… Tu, de fapt, cum ai ajuns la “Flacara”?

-           Cum ajungea toata lumea. Am cantat intr-un spectacol de la Fagaras. Locuiam in Fagaras atunci…

-           Cine te-a dus? Sau te-ai dus pur si simplu?

-           M-am dus pur si simplu la spectacol si…

-           De obicei erau cei vechi care…

-           A, care ascultau, da, da, da. Pai si pe mine, nu mai stiu cine m-a ascultat. M-a ascultat, cred ca… Vasile Seicaru. Am debutat in aceiasi seara in care a debutat, daca nu ma insel si Lucia… sotia lui Catalin Crisan…

-           Lucia Bubulac.

-           Lucia Bubulac, da, si ea canta folk si nu cred ca a mai cantat cineva atunci din Fagaras.

-           Tu iti aduci aminte ca erau foarte multi medicinisti, asta pentru ca ai amintit de Lucia, medicinisti, arhitecti…? Oare de ce meseriile astea erau foarte… preponderente… “Foarte preponderente” – ce prostii spun!

-           Pai la ora asta e… Nu face nimic la ora asta!

-           Reiau: foarte aproape de muzica folk.

-           Nu stiu. Au fost si alte… au fost si muncitori,…

-           A, bine…

-           Muncitori, tarani si intelectuali, au fost de toate “natiile”. Dar este adevarat, medicinistii… A, si avocati am avut. Pai l-am avut pe, Dumnezeu sa-l ierte, Gil Ionita, am avut-o pe Mihaela Popescu, deci au fost de toate felurile.

-           Ce modele ai avut?

-           In Cenaclu?

-           Si in general.

-           Nu stiu daca au fost modele. Au existat piese, si exista si acum, piese pe care le ascult si pe care imi pare foarte rau ca nu le-am scris eu, daca asta pot sa spun ca este un model. Zic: “Dom’le cum de nu mi-a dat mie prin cap sa scriu minunatia asta!” nu exista coleg de-al meu de muzica folk sa nu aiba cel putin o piesa despre care sa zic “de ce naiba n-am scris-o eu?”.

-           Nu, dar cand erai tu “artist mic”.

-           Cand eram eu “artist mic”, ce sa spun… toti. eu cand am intrat in Cenaclu, am intrat intr-o lume care m-a uimit. Erau o frumusete de piese, o frumusete de poezii, era o frumusete de spectacol, totul imi placea!

-           Si pana la Cenaclu, ce modele ai avut? Insist! Ai sa vezi tu de ce te intreb.

-           Pana la Cenaclu? Cred ca Angela Similea… da… imi faci o bucurie…

-           Asta imi aminteam acum, Doamne, Doamne, cate mistouri ai mancat, saraca de tine, in gasca la noi acum… o mie de ani, cand…

-           Da, voi erati, ma rog, ceea ce se numeste astazi, elitisti si…

-           Da, da, da si cand auzeam ca iti place Angela Similea, faceam un haz nebun.

-           Da, nu intelegeati de ce. Mi-a placut si imi place si acum si este remarcabil faptul ca si-a pastrat, nu stiu, si-a pastrat o anumita tinuta artistica pana la varsta asta, ceea ce este nemaipomenit.

-           Si nu numai asta. Revenirea de acum cateva luni, mie mi se pare absolut spectaculoasa. Si nu glumesc de data asta. A avut inteligenta sa lucreze cu oameni mult mai tineri care i-au “intinerit” piesele de linie, in primul rand. I-au orchestrat “comestibil” pentru generatiile mai tinere piesele mai vechi, iar piesele noi sunt si pe linia ei si moderne in acelasi timp.

-           I-adevarat, dar conteaza foarte mult si faptul ca este un om la care se vede ca a cantat toata viata “de-adevaratelea”.

-           Absolut!

-           Pe mine asta ma impresioneaza extraordinar. Vreau sa-ti spun ca la concertul de acum cateva luni, pe care l-a sustinut Joan Baez nu mi-a venit sa cred ca a putut sa cante o ora si ceva fara sa iasa din scena, fara sa se aseze, fara sa dea o nota falsa. M-a uimit, efectiv! Nu se poate, la varsta ei este ceva senzational! Adica. – Aproape ca pot sa-i spun “bunicuta” – a cantat bunicuta de nu se tine un pluton dupa ea!

-           Exemplul cel mai elocvent, daca vorbim de bunicute (chiar prima, pe bune, la propriu) este Tina Turner. Si ea se si misca…

-           Asta inseamna cantatul de-adevaratelea.

-           Si asta inseamna sa nu minti publicul. Chiar daca dai “chifle”, cum ziceti voi.

-           Se-ntampla oricui, dar esti mult mai adevarat, da, sigur.

-           Esti ACOLO si esti cu toata fiinta ta! De pe albumul “Partaj” ce mai ascultam?

-           Mai ascultam un cantec numit “Duminica de ieri”, versuri Romulus Vulpescu.

-           Piesa pe care am ascultat-o este de pe ultimul… albumul cel mai recent.

-           “Treisprezece clipe”, asa este, si este reorchestrata.

-           La “Treisprezece clipe” cine ti-a facut orchestratiile?

-           “Treisprezece clipe” este un album pe care l-am inregistrat in Craiova la care am lucrat cu un baiat de la conservator. Lucian Parvu.

-           Nici el nu era rau!

-           Nu, nu era rau, dar nu era atat de bun ca “tatal lui Sebastian”…

-           Il vom chema si pe Neculai Constantin, “tatal lui Sebastian”, impreuna cu Raul…

-           Da, ei lucreaza impreuna si au facut niste piese extraordinar de frumoase pe care este pacat sa nu le asculti.

-           Sa precizez ca este vorba despre Raul Carstea. A fost coleg de Cenaclu cu voi o vreme.

-           Asa este.

-           Piesa lui de rezistenta era aceea cu “invatatoarea mea din clasa-ntaia”.

-           Sa nu-i spui ca te palmuieste! Stii ca sunt piese cu care… Sunt pe fruntea ta, alea sunt! Spui Doru Stanculescu, spui “Ai, hai”…

-           … spui Alifantis, spui “Decembre”. Chiar imi spunea intr-o emisiune de folk de pe vremuri ca a facut piese mult mai bune, mult mai elaborate, mult mai destepte, mult mai… “geniale”, dar tot cu “Decembre” o sa moara…

-           Fiecare simte ca are alte piese mult mai bune, dar daca asa s-a intamplat…

-           La tine “Copacii”…

-           Da, sigur, scrie pe fruntea mea…

-           Trebuie sa le spun ascultatorilor (si ai sa vezi de ce o fac acum) gluma pe care am facut-o in tabara la Calafat, acum doi sau trei ani. Am instituit Impreuna cu Sorin Minghiat niste diplome hazlii, ca sa zic asa…

-           Tot felul de diplome naroade…

-           Corect, corect! A fost, asa, un fel de brainstorming Minghiat, Dinu Olarasu, Dan Vana si eu… Tu in anul acela luasesi trofeul la Festivalul “Mamaia copiilor”…

-           Da, facusem, cum se spune in fotbal eventul. Luasem si cupa si campionatul. Adica am luat trofeele si la creatie si la interpretare cu Noni Razvan Ene, despre care, pe urma, s-au auzit mult mai multe si foarte bune. Ei, si avand eu si un cantec “Un pachet de biscuiti”, mi-ati acordat diploma “Mamaia biscuitilor”. Este o diploma pe care o pastrez si acum.

-           Cum l-ai descoperit pe Noni?

-           Mi l-a prezentat o… doamna… foarte doamna, Daniela Doroftei. Era copilul uneia dintre angajatele ei. Noni avea atunci opt sau noua ani si canta senzational. El canta la varsta aia, opt ani, opt ani si jumatate, cand l-am cunoscut eu, canta (ii placea foarte mult) piesa din repertoriul lui Marcel Pavel “Frumoasa mea”, care este o piesa! De-abia o canta…

-           De-abia o canta Marcel Pavel…

-           Exact! M-a impresionat foarte mult si am inceput sa lucrez cu el. I-am dat cateva lectii de chitara, pentru ca, asa cum spuneam, este bine sa inveti si un instrument. Pe urma el s-a transferat la un liceu de muzica si am inceput sa-i fac, oarecum, un repertoriu serios. Toata lumea are impresia ca daca sunt copii, sunt neaparat cretini si la… doisprezece ani se mai joaca cu ratustele. Nu, unii nu sunt… M-a impresionat foarte mult pentru ca din tot ce ii dadeam sa asculte, el alegea piese foarte grele si ca interpretare si ca intelegere, piese profunde. La Mamaia el a castigat trofeul la interpretare cu piesa “Intr-o zi” compusa de Dinu Giurgiu pe versuri de George Tarnea (Dumnezeu sa-i ierte!) si la creatie cu piesa mea “Mama si tata din ingeri”

-           Hai sa o ascultam.

Click Play pentru a asculta inteviul in format audio

Teodora Ionescu – Interviu cu Tatiana Stepa

Zoia Alecu – Carari de maci (2009)

Artist: Zoia Alecu Album: Carari de maci Anul aparitiei: 2009 Casa de discuri: Ovo Music Piesele de pe album
Carari de maci Le chanson de Ritza Eu nu mai sunt eu Ce faci? Iar e luna plina Lumea petrece Paradoxuri Se intampla Pe ce lume sunt Imnul somnorosilor

Biografia Zoiei Alecu o puteti gasi aici.

Interviu cu artistul

Interviul de fata va este oferit prin amabilitatea doamnei Teodora Ionescu, cea care l-a realizat in februarie 1999 pentru emisiunea “Folk Pur si Simplu” difuzata la Radio Antena Bucurestilor (astazi Radio Bucuresti).

 

Teodora Ionescu (T. I.): La tine cum este corect, Zoe sau Zoia?

Zoia Alecu (Z. A.): Zoia. Aşa sunt eu trecută pe acte: Z-O-I-A.

T. I.: Văd aici la tine în sufragerie pe perete o vioară. A ta este?

Z. A.: Da, dintr-a întâia până-ntr-a patra am fost la Liceul de Muzică George Enescu. Am făcut vioară, un instrument cumplit de greu. Studiam în jur de şase ore pe zi, era de-a dreptul dureros…

T. I.: Asta pe care o văd eu aici, a câta este?

Z. A.: Este chiar prima mea vioară.

T. I.: Aşa… „mare”?

Z. A.: Este foarte mică, un sfert. Este prima vioară pe care o are un copil. Mai mică de-atât nu se poate, decât dacă o faci pe comandă şi dacă începe copilul să cânte de pe la doi – trei ani… Uite, acuma i s-au rupt corzile şi trebuie să…

T. I.: Mai poţi să cânţi pe ea, mai ştii?

Z. A.: Ei, mai ştiu ceva, aşa… Dar îţi dai seama că pe asta este cumplit de cântat, pentru că este mult prea mică, nici nu-mi încap degetele ca lumea.

T. I.: Si de ce ai făcut aşa de puţin?

Z. A.: Pentru că eram o fire foarte „zgubilitică”, am avut nişte colegi suficient de năbădăioşi şi de răi – ştii cruzimea copiilor. Eu nu prea făceam parte din gaşca lor, mă cam detaşam categoric şi net de ei, pentru că nu veneam dintr-o familie înstărită, cum erau colegii mei în marea lor majoritate în tot Liceul de Muzică. Ei, şi răutăţile n-au întârziat să se arate. Spiritul dreptăţii care m-a „bântuit” de mic copil, n-a întârziat să se ivească. Si-am început să-i bat pe capete, drept care am fost considerată un element negativ. Si încet – încet firea mea impetuoasă şi încăpăţânată, firea mea bătăioasă n-a mai suportat atmosfera respectivă. Am avut şi un profesor de vioară care era un fel „lasă-mă să te las”. De când m-a văzut în clasa de vioară mi-a zis că ar fi bine să fac violoncel şi îţi dai seama cam ce interes şi-a dat el pentru a mă învăţa pe mine să cânt la vioară… Mă pocnea în-con-tinuu ba cu arcuşul, ba cu umeraşul peste degete.

T. I.: Aoleu!

Z. A.: Da, probabil că aveam o privire de „zuză”, de copil neascultător şi – cine ştie? – poate-i cream domnului profesor Stern (că aşa-l chema) o stare de nervi. Probabil că mă uitam foarte obraznic în ochii lui. Nu ne-am împăcat prea bine şi până la urmă am părăsit Liceul de Muzică şi m-am dus la o şcoală generală obişnuită.

T. I.: Te-au mutat disciplinar?

Z. A.: Nu, nu, nu. Pur şi simplu m-am mutat. Clasa a 5-a m-a prins la Scoala Generală nr. 5.

T. I.: Si ai mai continuat cu muzica, ai mai continuat vioara?

Z. A.: A, nu. Stii cum? Am încuiat-o în cutia ei şi nici n-am mai vrut s-o văd! Brusc, pe la paisprezece – cincisprezece ani, când i-am văzut pe toţi cu chitara, cu folk-ul, Joan Baez, mă rog, altfel mi s-a deschis apetitul şi mi-am adus aminte că totuşi am făcut nişte muzică… Bine, asta în afară de faptul că scriam poezie şi scriam de pe la vârsta de nouă ani şi s-a legat în mod armonios de muzică, mai târziu… Dar n-am mai continuat să cânt la vioară. Ca tot tânărul din zilele anilor aceia foarte îndepărtaţi (nu vreau să spun câţi!) m-am dus şi mi-am cumpărat o chitară şi am început să mă chinui să învăţ singură. Prima mea chitară a costat şapte sute de lei. Nu era mai pricopsită, dar atât am dat pe ea. Nu pot să spun că era chiar o chitară de placaj, dar era double six şi era mai scumpă decât cele normale. Ei, şi mi-am cumpărat şi metoda doamnei Boeriu…

T. I.: Mai aveai nevoie de metodă după ce ai făcut vioară?

Z. A.: Ei, cum să nu! Este cu totul şi cu totul alt instrument. In primul rînd, de câte ori luam acorduri, simţeam nevoia să fac cu totul altceva cu mâna dreaptă, să dau cu arcuşul… Era o nenorocire, de multe ori îmi venea să dau cu chitara de pereţi, pentru că în general eu voiam să vibreze sunetul şi îl vibram ca pe vioară şi până m-am dezobişnuit de… Ceea ce faci când eşti copil îţi rămâne în reflex teribil de adânc… Foarte greu mi-a fost să uit ceea ce ştiam şi să învăţ corect să cânt la chitară. Plus că orice ton luat pe vioară înseamnă semiton pe chitară! Este cu totul altfel! Chitara are taste, are spaţii, vioara n-are. Trebuie să le găseşti tu cu urechiuşa… Dacă este bună, merge, dacă nu, cânţi ca cizma!

T. I.: Când ţi-ai descoperit vocea?

Z. A.: Vocea? De mică. De fapt mi-a descoperit-o  tata. Cântam cât era ziua de lungă în curte. Numai gura mea se auzea. De altfel tot el m-a dus şi la şcoala de muzică. Auzindu-mă cântând, s-a gîndit să mergem la o profesoară de canto. Aveam numai şase ani. M-a ascultat, a zis că într-adevăr am calităţi vocale şi practic m-a învăţat cum să deschid gura şi să emit sunetele. Am făcut cam o jumătate de an canto cu profesoara respectivă, după care am dat examen (că aşa se intra, pe bază de examen) la şcoala de muzică şi cu asta basta.

T. I.: In familie ai… antecedente muzicale?

Z. A.: Da, tata are o voce foarte puternică şi foarte bună, mama are un simţ al ritmului deosebit. Mama vine din Dobrogea şi acolo…

T. I.: Geamparaua!

Z. A.: Geamparaua, da, este destul de complicată ritmic… şi chestiile astea, uşor, uşor le-am moştenit. Plus că atunci când eram copii (eu mai am două surori şi un frate) tata ne strângea pe toţi şi ne învăţa cântece pe care le cântam pe voci şi asta m-a ajutat să-mi dezvolt auzul armonic.

T. I.: Care a fost primul cântec folk pe care l-ai auzit?

Z. A.: Am auzit-o pe Joan Baez… şi era… nu mai ştiu cum se numea… (fredonează)

T. I.: A, “Joe Hill”, de pe albumele cu concertul de la Woodstock, probabil.

Z. A.: Exact! Acela a fost primul cântec folk pe care l-am auzit eu şi mi-a plăcut foarte mult. După aceea am avut un cult pentru Janis Joplin şi tot timpul cînd am fost copiluţ, „o tânără puberă”, în mintea mea era că într-o bună zi o să fiu şi eu ca Janis Joplin. Dar niciodată n-am cântat în public nici o piesă de-a ei, nici chiar după ce mă lăsasem de folk şi cântam cu trupă. Mi s-a părut deplasat pentru că vocea mea era destul de departe de a ei. N-am avut niciodată nici un fir de răguşeală în voce. Puteam să cânt, dar pe de altă parte am avut un cult atât de mare pentru această cântăreaţă, încât mi s-a părut deplasat. Ori o fac şi o fac la fel de bine ca ea, ori dacă nu… Oricât de dragi mi-ar fi cântecele ei…

T. I.: Doru Stănculescu îmi spunea, vorbind de începuturi, că el s-a apucat de cântat şi pentru faptul că nu avea magnetofon şi…

Z. A.): A, bine, şi eu eram enciclopedie de cântece. Vreau nu vreau a fost şi

problema tinereţii mele, dar în memoria mea şi acum au rămas o grămadă de cântece.

T. I.: Aici voiam să ajungi: a fost o epocă propice pentru voi, tocmai prin lipsa informaţiilor, prin…?

Z. A.: Eu cred că da. Eu cred că da, a fost o explozie de apariţii pe „câmpia” asta a muzicii. Nu numai în străinătate. Acolo ai văzut ce s-a întâmplat, nu? Cu Woodstock-ul care a scos la iveală atâţia şi atâţia artişti. A fost o perioadă prolifică, nu ştiu, poate că a fost o perioadă de eliberare a tuturor gândurilor închistate. Perioadele de reconstrucţie în urma războiului cam erau pe sfârşite, bântuia o atmosferă propice creaţiei şi atunci în toate ţările a izbucnit …

T. I.: Deci tu vrei să spui că voi n-aţi început imitîndu-i pe cei de afară, că v-aţi sincronizat…

Z. A.: Nu, nu cred. Cu mici excepţii poporul român nu-i un popor de maimuţe. Stii ce se-ntâmplă? Chestia asta cu baladele, sub o formă sau alta a existat şi la noi înainte de apariţia folk-ului în America. Numai că la noi, fiind comunism în acea perioadă, nu prea putea prinde teren orice fel de manifestare în domeniul muzicii. Nu existau decât trei genuri mari şi late de muzici ascultate: străvechea muzică simfonică, (jazz-ul, să fim serioşi nici nu intra în discuţie) după aceea mai era muzica populară de care nu scăpam zi şi noapte (de cântecele de viaţă nouă, la ele mă refer) şi mai era muzica uşoară. De ce am numit-o noi muzică uşoară, nu mă prind. După părerea mea, sună foarte urât. Este ca şi când ai spune că este o muzică de doi

bani.

T. I.: Dacă o iei în derizoriu, poate fi şi aşa.

Z. A.: Nu ştiu, eu m-aş fi ferit să o numesc aşa, dacă mi-ar fi stat la îndemnă să aleg un nume.

T. I.: Dacă tot am ajuns aici, termenul de „muzică pop” ţi se pare mai aproape de adevăr?

Z. A.: Bine-nţeles, sigur că este.

T. I.: Hai să revenim la tine. Care a fost primul folk-ist român care te-a auzit? Sau mai exact spus, cum ai intrat în „zeama” asta?

Z. A.: Doru Stănculescu. El m-a năşit.

T. I.: Cum te-a cunoscut?

Z. A.: Foarte simplu. M-am cunoscut cu fostul meu soţ care frecventa aceiaşi facultate cu Doru Stănculescu, respectiv facultatea de arhitectură. Pe vremea aceea, când soţul meu îmi era doar prieten, m-a ascultat şi mi-a spus că am o voce de aur. Cântam cu chitara prin parc… Si s-a gîndit să mă ducă la colegul Stănculescu. Ei erau şi buni prieteni. Doru s-a tot ferit să mă cunoască pentru că s-a gîndit că, pictor şi arhitect fiind, Cornel, nu are nici în clin nici în mânecă cu muzica. Dar la vremea respectivă el era şeful Clubului Arhitecturii şi l-a păcălit pe Doru, convingându-l să mă asculte şi să-şi spună părerea sub pretextul că ar vrea să mă pună să cânt în Club „A”. Si m-a dus la Doru acasă unde mai era şi Nicu Vladimir, mai era şi Mişu Diaconescu…

T. I.: Anghel Mora…

Z. A.: … mai erau câţiva, acum nu reuşesc să mi-i amintesc, pentru că eram destul de stresată, de emoţionată de întîmplare… aveam şaptesprezece ani şi ceva… Oricum, era o întâlnire de-asta, de… „inox”. Si m-a văzut Doru cu plete în vânt şi cu ochi albaştri „cuprinzînd tot seninul cerului”… Aveam o broboadă neagră (mi-a zis Doru că n-o să mă uite câte zile va avea), aveam o faţă de parcă sosisem din altă lume, eram ca din alte vremuri, o mutră noncomformistă… Si Doru m-a zis să cânt… Nu mi-a trebuit mult. Am pus mâna pe o chităriţă, mi-am lăsat părul, aşa, peste faţă, pentru că nu-mi plăcea să fiu văzută şi nici să văd pe cineva – eram foarte emotivă – am închis ochii şi i-am dat drumul.

T. I.: Mai ţii minte ce ai cîntat? „Ouă de rouă”?

Z. A.: „Porumbiţa”. „Ouă de rouă” nu o compusesem încă. A venit mult timp după aceea. Si am cântat, au amuţit cu toţii, au dat din cap „apreciativ – abscons”, după care Doru a şi decis ca la următoarea întrunire de la Club „A” – direct pe scenă. Si de-atunci m-a luat dom’ Doru sub aripa sa oblăduitoare. Bine-nţeles că şi acolo, tot aşa, s-a întîmplat fenomenul căzut pe spate.

T. I.): Deci aşa s-a produs debutul. Dar primul spectacol mare în care ai cântat, care a fost?

Z. A.: Primul spectacol mare s-a întâmplat la trei – patru luni după m-am cunoscut cu Stănculescu, când m-a dus el la „Flacăra”, la Păunescu. A fost aici în Piaţa Amzei, la Teatrul „Creangă”, unde m-a cunoscut şi Aurel Gherghel care m-a dus la „Clubul de la ora 7″, la Casa de Cultură „Eminescu” şi de-atunci…

T. I.: Primele înregistrări la radio cum le-ai făcut?

Z. A.: Le-am făcut datorită lui Păunescu. El m-a dus la Paul Enigărescu şi i-a spus că vrea să imprime cu mine tot ce aveam până la acea oră compus. Intâmplarea nefericită a făcut că eu aveam nişte mari probleme cu gâtul atunci. Făcusem o micoză (probabil că am luat-o de pe vasele din care mâncam în diferite restaurante, în turnee) foarte greu de scăpat de ea şi n-am putut să cânt bine cine ştie ce şi nici chiar tot. Cert lucru este că marea majoritate a imprimărilor le-am făcut într-o zi două.

T. I.: Perioada „Flacăra” a fost destul de scurtă. De ce?

Z. A.: Nu aş spune că a fost atât de scurtă, cât a fost cu intermitenţe. Pentru că aşa a fost să fie. Dat fiind faptul că Păunescu la început nu prea mi-a acordat mare credit…

T. I.: Erau voci feminine cu care ar fi trebuit să concurezi, să te baţi?

Z. A.: Unde, la „Flacăra”? Nu, dar nu era vorba despre asta. In Cenaclu au cântat în vremea aceea şi Ionela Copaciu şi Marcela Saftiuc, dar nu asta era problema. Eu aveam personalitatea mea. Nici nu mi-a trecut o secundă prin cap că m-aş putea bate cu cineva şi nu sunt genul de om care să judece aşa. Nu, pur şi simplu nu am fost pe aceiaşi lungime de undă cu Păunescu atunci, la început. A avut pe altcineva în vedere şi dat fiind acest lucru, sigur că de acolo m-a luat Aurel Gherghel, cum spuneam, am început să fac turnee cu el, cu Doru, cu Dorin Liviu Zaharia şi cu alţi folk-işti de marcă de la vremea respectivă. Imediat cum am ajuns „în braţele” lui Relu Gerghel el m-a purtat prin toată ţara.

T. I.: După părerea mea, el a mai făcut un lucru destul de riscant pentru vremea aceea: vă punea să cântaţi între două trupe rock. Era greu să convingi un public venit să asculte de fapt altceva?

Z. A.: Nu neapărat între. Cântam şi în deschidere. Era destul de greu să cânţi de unul singur, cu o chitară, totuşi nu a fost niciodată o problemă pentru că şi acest gen era destul de iubit.

T. I.: Chiar aşa, ai avut parte de spectacole foarte grele în cariera ta de pâna acum?

Z. A.: Mai multe, chiar, aş spune.

T. I.: Si ce înseamnă spectacol greu pentru Zoia Alecu?

Z. A.: Păi, uite, să-ţi povestesc o întâmplare de pe la începuturile mele, de la Iaşi. Eram cu Cenaclul „Amfiteatrul Artelor” – Viaţa Studenţească pe care îl conducea Mihai Tatulici la vremea respectivă. Mă aflam la un an şi jumătate – doi de la lansarea mea, categoric lumea nu mă ştia foarte bine (nici n-avea cum, pentru că la vremea respectivă apăream destul de rar la televizor – mai mult cu radioul mergeam înainte) şi era genul de spectacol mamut cu nu ştiu câte trupe, cu nu ştiu câţi folk-işti. Pentru că se copia foarte tare modelul Cenaclului “Flacăra”. Fac o paranteză: aveam şi noi suficient de multe valori în cenaclul nostru şi n-am putut să-i trădez, să mă duc la “Flacăra”. Când s-a gândit Păunescu să devin membră a

Cenaclului “Flacăra” era puţin cam târziu, aveam deja locul meu dincolo…

T. I.: Mi se pare foarte important ceea ce ai spus, pentru că Păunescu vă consideră pe mulţi dintre voi ca fiind produse “Flacăra”.

Z. A.: Nu. Eu nu sunt un produs “Flacăra”. Chiar nu sunt, şi se ştie lucrul ăsta. Prea puţină lume şi de prea puţine ori m-a văzut pe mine la Cenaclul “Flacăra”. Nu spun asta cu răutate, nici nu mă interesează la urma urmei, părerea lui, dar nici nu vreau să par o tipă nerecunoscătoare, nedreaptă.

T. I.: Am înţeles. Hai să revenim la Iaşi.

Z. A.: Aşa, eram la Sala Sporturilor, iar publicul era alcătuit, normal, din studenţi. Gemea sala de studenţi! Concertul a început pe la ora cinci după amiază şi s-a sfîrşit în jurul orei două – trei noaptea. Gândeşte-te că au fost îngrozitor de mulţi folk-işti, era trupa „F.F.N.”, („Formaţia Fără Nume”), formaţia „Cristal”…

T. I.: Cu Vasile Seicaru solist vocal…

Z. A.: Da. Ei, pe mine Tatulici mă ţinea ca piesă de rezistenţă. Imi venea rândul înaintea trupelor rock. In seara respectivă publicul era aşa de plictisit de atâtea poezii şi atâtea folk-iste şi atâţia folk-işti (au fost şi mulţi începători) încât cînd mi-a venit şi mie rîndul, am urcat în scenă în fluierături, huiduieli… Mă aşteptam să-mi cadă ceva în cap… Eram obişnuită să cânt stînd pe un scaun şi din seara respectivă am renunţat la scaun pentru totdeauna… Atât de tare m-am enervat de primirea oribilă care mi s-a făcut! Sigur că publicul de-acolo nu mă ştia.

Tatulici nu ştia cum să-i potolească. La un moment dat le-a spus că o să le pară rău că m-au primit în felul ăsta, pentru că nici nu ştiu ei ce voce am şi cum cânt. Reacţia a fost: „Huo, acasă! F.F.N.! F.F.N.!” Aceea a fost prima întâmplare oribilă de soiul ăsta.

T. I.: Si ai convins pînă la urmă!

Z. A.: Stii cum i-am potolit? Era o gălăgie sfâşietoare. Nu puteam să fac nimic la microfon şi am luat scaunul cu piciorul (arată efectiv gestul) şi l-am aruncat într-o parte a scenei… Au tăcut când au văzut chestia asta, nu s-au aşteptat… Da’ ştii cum eram? Hienă! Când am văzut eu că s-a făcut linişte, n-am mai stat pe gânduri şi am cântat „Bocet”. In mod normal aş fi început cu „Ouă de rouă”, pentru că era o piesă deja cunoscută, dar simţeam nevoia să zbier… Nu am cântat, am urlat de le-a sărit ceara din urechi, înţelegi? I-am văzut cum încep să se ridice în picioare, probabil nevenindu-le să creadă ce iese din ceva atât de slab şi mic şi

prăpădit. Am cântat, au urmat câteva secunde, care mi s-au părut îngrozitor de multe, de o tăcere mormântală, după care, brusc, au izbucnit în aplauze, au început să bată cu picioarele-n podea şi am ieşit foarte ţâfnoasă de pe scenă, precum ghiuleaua. M-am dus în cabină, m-am aşezat pe o banchetă cu mîinile sub cap şi i-am lăsat să bată din palme, din picioare, din ce au vrut ei şi m-am uitat la ceas. M-am gîndit că cinci minute trebuie să aplaude, pentru că tot atâtea m-au şi huiduit.

T. I.: Deja era profesionistul din tine, asta era pedeapsa ta!

Z. A.: Il auzeam pe Tatulici că spunea la microfon: „Aplaudaţi, pentru că altfel nu se va-ntoarce şi oricum, mă voi duce la cabină să văd dacă va vrea să se întoarcă.” Si au început să scandeze „Zoia! Zoia! Zoia!”… mă rog… A venit la mine: „Ai înnebunit? Hai odată!” – „Vreau cinci minute” – i-am zis. „Nu eşti zdravănă!” Si Tatulici s-a întors şi le-a spus că unica soluţie este să bată din palme până cînd apar. Si nu s-au lăsat. Când am intrat s-a rupt sala în două de urlete şi în momentul în care am ajuns la microfon s-a lăsat o tăcere incredibilă: “Pentru că aţi aplaudat tot atâta vreme cât aţi şi huiduit, o să vă cânt o jumătate de piesă. Ea se numeşte “Ouă de rouă”. Cealaltă jumătate se va întâmpla data viitoare când voi veni aici. Nu vreau să vă plictisesc.” Si le-am cântat jumătate de piesă, am ieşit şi nu m-am mai întors.

T. I.: Până la urmă, de ce te-ai lăsat de folk?

Z. A.: După mai mult de zece ani de când cântam folk, îmi sunau piesele în cap cu orchestraţie, nu ştiu, nu m-a mai satisfăcut să cânt numai cu chitara. Deja câţiva dintre colegii care cântau folk apăreau cu oameni care să-i ajute, să-i acompanieze. Vezi Vali Sterian cu “Compania de sunet”, vezi Doru Stănculescu, vezi Mircea Florian care avea “Ceata melopoică” şi aşa mai departe, iar eu eram cam singuratică în tot peisajul ăsta. Plus că a urmat o perioadă de cădere a acestui gen muzical. Au apărut foarte mulţi care erau folk-işti de 23 August şi de 1 Mai şi atunci publicul nu ne-a mai crezut. Sigur că nu erau aceiaşi. Erau nişte floricele noi apărute pe câmpie, care au crezut că aşa se pune piciorul pe scenă, că altfel n-ar avea nici o şansă. Si au făcut acest compromis. Dar acest compromis ne-a costat pe noi toţi folk-iştii. Si atunci a fost puţin marginalizată această muzică. Poţi să-i  întrebi şi pe ceilalţi folk-işti “grei” de la vremea respectivă că au avut şi ei o perioadă de restrişte şi jale când nu prea îi mai chema nimeni pe nicăieri.

T. I.: Ori cântai cu trăiască şi-nflorească, ori nu mai cântai deloc.

Z. A.: Exact! Nu voiai tu să cânţi? Imediat apărea un folk-ist proaspăt, o ciupercuţă care să cânte de viaţă nouă, cum construim noi cu avânt socialismul. Puteau să-şi permită să cânte pe bune texte care aduceau vreo atingere politicii? Poate doar aşa, prin spectacole, dacă aveau şansa să nu fie ciripitori prin jur… Si după aceea te întrebai “De ce decad eu? Da’ pe mine de ce nu mă mai cheamă nimeni?” Inţelegi? In marea lor majoritate cântăreţii de valoare pe care i-a dat acest gen muzical au făcut lucrul ăsta. Meritul lui Păunescu a fost că în Cenaclul

domniei sale s-a putut cânta pe bune orice fel de text.

T. I.: Da, dar era numai o enclavă. Ieşeai din ea, nu mai puteai să-l cânţi, pentru că ajungeai la ceea ce spuneai tu: de ce nu mă mai cheamă nimeni?…

Z. A.: Aşa este, cum ieşeai de sub aripa lui, cum te păpau lupii. Uite, de exemplu eu am avut „Cîntecul galoşilor”. Ce, l-am imprimat vreodată? „Trei galoşi vorbeau semeţi/Despre ce-au făcut în viaţă/Doi din ei frumoşi la faţă/Ultimul bătrân şi creţ/Se-ntreba cu voce gravă/De ce frăţiorul său /N-a ajuns ca el epavă/Si că ce a fost mai rău/A pornit de la-nceput/Că croiala-a fost făcută/De un om nepriceput/Si că el, galoşul stâng/Ar fi mers pe laba dreaptă/Nu pe stângul cel nătâng/Unde urci treaptă cu treaptă/Dar gândind mai pe-ndelete/El găsi vina cea mare / Lui, băiatului cu plete / Fiindc-avea două picioare / Ambele ne-mperecheate / Cu idei prea diferite / Fiecare într-o parte / Mersului fiind menit…” Ti-aduci aminte că Hruşciov era poreclit „galoş bătrân”…

T. I.: Chiar, cum compui?

Z. A.: Pe vremuri, când cântam muzică folk, porneam în general de la un text. Scriam câte-un text şi atunci mă apuca subit inspiraţia şi ca muzică, îmi suna textul respectiv cântat. Acum am ajuns să fac invers, muzica întâi şi după aceea vorbele, pentru că în tinereţile mele nu puneam preţ pe muzică, important era ceea spuneam şi modul în care interpretam.

T. I.: Ai creat o şcoală?

Z. A.: S-ar putea. S-a spus la un moment dat că da. Au fost nişte cronicari muzicali care au spus chestia asta. Nu ştiu cât am creat eu o şcoală… A fost o fată care, într-adevăr a apărut la vreo cinci ani după ce am apărut eu, Mihaela Popescu, şi care nu numai că a cântat ca mine (sau a-ncercat să cânte ca mine), dar şi-a compus şi piesele în aşa fel încât să poată cânta ca mine. Acuma, nu pot să ştiu dacă fata a făcut-o conştient sau nu… poate că aşa era şi ea, la urma urmei!

T. I.: Să revin puţin la prezent. Tu cânţi acum la „Sfinx Experience”. Imi vine greu, dar tot am să te întreb: cum este să fii vocea a doua, după o asemenea carieră?

Z. A.: Teodora, nu mi se pare că sunt vocea a doua. Că nu mai sunt eu buricul pământului, este o părere. De fapt nu m-am aşezat niciodată în buricul pămîntului.

T. I.: Si nu crezi că meritai mai mult?

Z. A.: Depinde ce alegi. Eu ţi-am mai explicat nu de puţine ori că a face parte dintr-o echipă înseamnă a fi un bun coechipier, da? Dacă nu vrei să faci parte dintr-o echipă, este foarte simplu: nu faci. Mergi pe drumul tău mic şi egoist de la început până la sfîrşit, dar, atenţie, fără coechipieri munca devine triplu sau cvadruplu mai grea pentru tine, ca să te menţii pe linia de plutire, să faci muzică ceva mai elaborată, pentru că, să ştii…

T. I.: Este mai greu să captezi atenţia?

Z. A.: Este mai greu să captezi atenţia şi este mult mai uşor să faci „ce vor muşchii tăi”, pe când într-o echipă trebuie să ai reale calităţi ca să te poţi integra.

T. I.: Cum a fost experienţa scandinavă?

Z. A.: Primii doi ani au fost un coşmar pentru că era o muncă epuizantă pentru un om care venea dintr-o lume destul de liniştită unde cânta numai ce voia el. Că asta făceam – îmi croiam eu singură absolut tot. Nu mă bătea nimeni la cap – vezi că aici n-ai făcut bine, acolo ai luat-o înainte sau ai rămas în urmă sau cântă mai încet, că aici faci grup vocal, nu eşti solistă. Si uite aşa am învăţat, mi-am educat urechea să aud armonic bine, să mă integrez în sunetul trupei, să sune rotund vocea mea, nu să iasă în evidenţă ca la un ţap logodit. Aveam piese la care nu eram solistă vocală şi trebuia să fac doar grup vocal şi trebuia să mă omogenizez cu restul de grup şi uite aşa, sunt multe lucruri pe care le-am învăţat acolo şi pe

care nu le-aş fi învăţat aici, că n-aveam cum. A fost o experienţă dureroasă, dar şi benefică, profesional vorbind.

T. I.: Dar în modul de abordare a publicului?

Z. A.: Si asta este o experienţă care s-a adâncit în timp şi pe care ar trebui să o aibă orice artist, nu după douăzeci şi cinci de ani de cântare, câţi am eu, ci după cinci – şase ani.

T. I.: Acum eşti de acord cu compromisurile în faţa publicului, numai de dragul succesului? Te pliezi mai uşor pe ceea ce vrea el?

Z. A.: Nu, niciodată nu am fost de acord cu chestia asta, iar tu ştii foarte bine cam ce muzică facem noi, „Sfinx Experience”, tocmai, că nu suntem foarte conformişti. Dimpotrivă!

T. I.: Da, şi totuşi are succes…

Z. A.: Să ştii că noi nu suntem nişte tipi care spargem bariere.

T. I.: Dar nici elitişti.

Z. A.: Nici elitişti. Am fost aşa la început. La început, adică acum doi ani, când am început să fim cunoscuţi ca „Sfinx Experience” (care nu mai este acelaşi lucru cu „Sfinx”-ul vechi) aici, în ţară, pentru că în rest am făcut turnee în străinătate şi nu prea am stat pe-acasă. Ei, când ne-am apucat noi de treabă şi am început să compunem tot felul de snamenii, nu prea le-a înghiţit publicul. Atunci chiar am fost elitişti. Am găsit, totuşi, o cale de mijloc şi nu-i o cale facilă, Teodora, pentru că noi nu facem muzică de doi lei. Dacă asculţi cu mare atenţie, ca totuşi să-ţi placă muzica noastră şi să ajungi să o înţelegi, nu poţi să ai cap de tinichea,

trebuie să ai anumite cunoştinţe muzicale.

T. I.: Cum este să faci versuri pentru ceea ce  a simţit altul din punct de vedere muzical, pentru că tu faci textele în trupă?

Z. A.: Destul de greu… destul de greu… Unele piese mă inspiră, altele nu mă inspiră, pentru că au nişte ritmuri atât de complicate sau fraza muzicală este atât de scurtă, încât n-ai timp să exprimi o idee. Si atunci este destul de greu să o şi comprimi şi să şi exprimi ceva.

T. I.: Dar ca stare, cum este? Ti se dă şi tema?

Z. A.: Nu, nu întotdeauna. Sunt anumite piese la care mi se spune: uite, aş vrea să fie despre cutare lucru, aş vrea să fie despre viitor sau aş vrea să fie despre timp, ca noţiune…

T. I.: Acum îmi aduc aminte că, probabil una dintre primele întreprinderi de genul ăsta a fost textul pentru trupa “Compact”.

Z. A.: Da, aşa este. Lor le-am făcut prima oară un text, “Cărare peste timp” se chema… Nu-l mai ştiu… Eu şi textele mele mi le amintesc doar dacă le cânt, altfel nu.

T. I.: Hai să vorbim puţin despre albumul personal…

Z. A.: Pe albumul ăsta aş vrea să fie paisprezece sau cincisprezece piese dintre care cinci sau şase (în funcţie de cum am eu timp) să fie noi nouţe, nevue – neconue, iar restul să fie piese de-ale mele mai vechi de muzică folk, plus câteva piese pe care le-am făcut şi cu “Sfinx”-ul. Este vorba despre trei piese care nu vor fi incluse şi pe albumul “Sfinx Experience”. Vreau să le refac, să le reorchestrez şi să le pun pe albumul meu. O să-mi ia ceva timp, am în plan să-mi lansez albumul către toamnă, nu vreau să fac pe grabă absolut nimic… Nu m-am grăbit douăzeci de ani, n-o să mă grăbesc acuma, ca fata mare la măritiş…

T. I.: Va fi un album folk în sensul clasic al cuvantului?

Z. A.: Nu ştiu cum să-l numesc. De fapt, gîndeşte-te la Nicu Alifantis: el mai cântă folk, cu ditamai trupa? “Pasărea Colibri” ce cântă? Doru Stănculescu, ce cântă pe album?

T. I.: Si totuşi şi Alifantis şi “Pasărea Colibri” şi Stănculescu au păstrat acel spirit folk…

Z. A.: Oricum va exista spiritul folk… O să vezi… (ia chitara şi cântă una dintre piesele noi)

T. I.: Nu ţi-e teamă că piesele noi vor fi identificate cu “Sfinx”-ul?

Z. A.: Asta-ţi sună ţie a “Sfinx”?

T. I.: Mie nu-mi sună a nimic… Eu întreb…

Z. A.: Nu mi-e frică deloc, pentru că nici măcar imprimările nu le voi face în studioul “Sfinx” şi nu o să sune de nici un fel.

T. I.: Te doare că eşti Zoia Alecu de la “Sfinx Experience” şi nu Zoia Alecu – “Ouă de rouă”?

Z. A.: Nu, deloc. Cum o să mă doară?

T. I.: Zic şi eu, întreb…

Z. A.: Nu, eu sunt chiar foarte mândră că sunt la “Sfinx”.

T. I.: La urma urmei, cum ai ajuns să cînţi la “Sfinx”?

Z. A.: Foarte simplu: acum vreo treisprezece ani m-a sunat Crina din Danemarca, spunându-mi că au nevoie de o a doua fată în gaşcă. Noi ne ştiam pentru că făcusem destule turnee împreună şi eram în relaţii mai mult decâît amicale. Eu aveam contract cu Circul de Stat urmând să plec într-un turneu de şase luni în străinătate, pentru că făcusem muzica spectacolului.

T. I.: Ei, chiar că asta n-am ştiut-o! Si cum este să faci “muzică de circ”? Dumnezeule, cum sună! Numai aşa, ca idee: “Zoia Alecu – muzică de circ”!

Z. A.: N-am făcut neapărat muzică de circ. Pe de altă parte şi spectacolele de circ au nevoie de muzică, nu? Ei, şi am prins contractul ăsta care urma să fie o chestie bună, cred. Dar nu era neapărat pe meseria mea, îţi dai seama, chiar dacă la un moment dat  apăream şi eu cu chitara, de undeva de sus…

T. I.: Aha, deci tu chiar cântai în spectacol.

Z. A.: Sigur! Păi dacă trebuia să plec şi în turneu cu ei, nu?

T. I.: Nu, dar puteai să pleci pe post de consultant, să zicem, să fii acolo pentru orice eventualitate.

Z. A.: Nu, le făcusem muzica pentru spectacol, o imprimasem, deja era pusă pe bandă… Aşa, m-a sunat Crina şi i-am zis: „Ai înnebunit? Ce legătură am eu? Ce-are tusea cu junghiul? Eu nu ştiu limba engleză şi nici n-am cântat în viaţa mea cu o trupă. Cum o să mă iei pe mine cu voi în turneu să cânt?” – „Lasă că vedem noi, avem două luni pînă atunci şi te învăţ eu ce şi cum.” M-am dus la Circ, am vorbit cu Iozefini, i-am spus că nu pretind nici un ban, că nu am nevoie de nimic, că pot să folosească muzica, dar că nu am cum să merg în turneu pentru că ăsta este trenul vieţii mele, iar eu nu am cum să nu mă urc în el. Asta era pe meseria mea. Si să mă fi dus într-o trupă (lucru pe care îl visam de mult) şi într-una dintre trupele considerate de vârf în România, era şansa pe care nu-mi permiteam s-o pierd.

T. I.: Pentru că spuneai că voiai să cânţi în trupă: n-ai încercat să-ţi faci sau să intri într-o trupă de fete? Mă gîndeam la faptul că în epocă erau „Venus”, „Catena”…

Z. A.: Ba da, la început am vrut să cânt la „Catena”. Fetele chiar au vrut să mă ia cu ele.

T. I.: Cu toate că, din câte îmi amintesc, aveau formula completă: Anca Vijan – chitară solo, Lidia Creangă – tobe, Ortansa Păun – flaut, Elvira Iancu – bas…

Z. A.: Nu, Vivi nu. Era dincolo, la „Venus”. De aceea au şi vrut să mă ia, exact la bas au vrut să mă pună. Dar asta s-a întâmplat imediat după ce mă apucasem să cânt folk. Era la… două – trei luni… Fetele m-au văzut aşa, puştoaică, au zis că mă şcolesc, dar între timp s-a spart şi trupă şi tot… Cu Ortansa am şi cântat puţin, cu ea şi cu flautul ei fermecat… Pe de altă parte, nici tata n-a vrut să mă lase. A zis că sunt prea mică şi cine ştie ce fac. Tii tu minte cum erau văzute trupele pe-atunci! Aoleu! “Golănie, golănie/Cât de dragă mi-eşti tu mie” – cam aşa se

judeca pe atunci.

T. I.: Spune-mi, ce părere ai despre generaţia care vine şi despre ceea ce se întâmplă în momentul ăsta în muzica folk?

Z. A.: Nu ştiu ce să-ţi spun. Mai bine nu m-ai întreba. In primul rând pentru că nu sunt foarte bine informată. Acum eu am o cu totul altă sferă de lucru. La spectacole de muzică folk nu prea mă duc. Deci în afară de Maria Gheorghiu, de Ada Milea pe care am auzit-o sporadic… Bine, Ada vine din altă gaşcă, este din alt film. Aş asemăna-o cu mine cea de la început, pentru că îmi aduc aminte că am fost de pomină şi de poveste mulţi ani… S-a şi râs de mine… Râdeau şi cei de la “Sfinx”. Cel puţin Bibi Ionescu era terminat! Când am venit la ei în trupă mă punea să nechez. Aveam o piesă în care făceam un nechezat, aşa pe sus, pe note înalte, adică sugeram. Ada este o noncomformistă, are o foarte puternică personalitate şi nu are jena aceea care nu este deloc benefică unui artist adevărat. Ea exprimă ceea ce simte, este o stare Ada Milea. Mie chiar mi se pare o tipă care, cum să-ţi spun, nu imită absolut pe nimeni şi nici nu face ceea ce face ca să se dea interesantă. Se simte că tot ceea ce dă afară, către public, vine din adâncimile ei. Nu-i o chestie de suprafaţă, nu-i o chestie pe care o face ca să pozeze sau din snobism sau ca să se dea ea extraordinar de aparte faţă de generaţia ei. Când faci ceea ce face ea, riscul foarte mare este să nu fii înţeles. Am trecut şi eu prin asta. La un moment dat un oarecare cronicar, chiar a scris într-un ziar că s-a întâmplat să mă asculte la radio în timp ce punea murături şi s-au acrit brusc. Probabil că a vrut să spună că eu cântam atât de sus, încât ţi se strepezesc dinţii.

T. I.: Chiar, tu ţi-ai păstrat ceea ce s-a scris despre tine?

Z. A.: Nu, asta este o chestie pe care am început-o acum, de curând, cred că de doi ani, dar în perioada în care am cântat folk, nu. Nu-mi stătea mintea la asta. n-am făcut un cult pentru mine niciodată, nici atunci şi nici acuma.

T. I.: Pentru istorie, pur şi simplu. Eşti conştientă că faci parte din istoria muzicii folk din România?

Z. A.: Acuma da, mă ştii că n-am gândit aşa.

T. I.: Intr-o eventuală antologie pentru cei de peste vremuri, ca să zic aşa, cu ce cântec ţi-ar plăcea să rămâi?

Z. A.: Una dintre piesele cu care mi-ar plăcea să rămân este “Intr-o zi”. Este una dintre ultimele piese compuse de mine, pe care o cânt cu “Sfinx Experience” şi care, nu ştiu de ce, mi se pare că se mulează foarte bine pe sufletul meu. Ar mai fi şi “Ouă de rouă”, care a fost şi va rămâne o piesă cu mare valoare din punct de vedere al textului.

T. I.: Are o istorie mai specială?

Z. A.: S-a născut din firul de iarbă, de dimineaţă, după o noapte de stat la taclale şi… “inox”… Am mers în parc, am văzut firul de iarbă plin de rouă şi mi-am imaginat că roua face ouă. Erau aşa, ca nişte ouţe transparente şi nu ştiu de ce mi-a trecut prin cap că vorbesc cu Maria Tănase. Eu am avut un cult pentru Maria Tănase. Si vorbeam cu ea… de fapt aşa începe şi piesa: “Stiai tu Mărie/Că roua e vie?/Că-n zori face ouă/Si ies pui de rouă?/Si ăşti stropi de pui/Ce umblă hai-hui/Prin iarba lor mamă/De soare li-i teamă/De ziua fierbinte/Când puiul o simte/Alunecă-n moarte/Căci mâine-i departe”… Mâine urmând să se nască alţi pui de rouă…

T. I.: Ar fi un final excelent dar am uitat să vorbim despre perioada în care ai cântat cu grupul folk „Catarsis”. Era prin…

Z. A.: Cred că în… ’82 sau ’83. Pe Tic Petroşel şi pe Sandu Dimitrescu i-am cunoscut la mare, la Costineşti, mi-au plăcut cum sună şi ei au fost de acord să mă acompanieze pe mai departe. Am avut multe spectacole, turnee, păcat că n-a ţinut decât vreo şase luni.

T. I.: De ce?

Z. A.: Pentru că în spectacole era chemată Zoia Alecu. Dacă venea şi cu trupă era treaba ei, pentru că banii pe cântare îi lua numai ea. Acuma, sigur că, nu?, ce luam împărţeam cu băieţii, fără să ştie că dau de la mine. In fine, cînd au aflat s-au supărat, au zis că nu-i normal să dau de la mine, că mai am şi un copil mic de crescut… cam asta a fost cu „Catarsis”…

Teodora Ionescu (februarie 1999)

Valeriu Sterian – Veac XX (1982)

Artist: Valeriu Sterian Album: Veac XX Anul aparitiei: 1982 Casa de discuri: Electrecord Piesele de pe album   Filozofie despre nimic Veac XX Iertare Dialog interior Priveliste fara bufon Sonetul 149 Elegia treptelor Cantec Iluzia unei insule Concluzie

Biografia lui Valeriu Sterian o puteti citi aici.

Discografie

1. Muzica folk (Electrecord, 1977)
2. Antirazboinica (Electrecord, 1979)
3. Veac XX (Electrecord, 1982)
4. Nimic fara oameni (Electrecord, 1989)
5. Nopti (1990)
6. Vino, Doamne! (Compania de Sunet si Metropol Music, 1991)
7. S-a votat Codul penal (Compania de Sunet si Eurostar, 1992)
8. Evenimentul zilei… si altele (Compania de Sunet, 1994)
9. Ruga (Compania de Sunet si Roton, 1998)
10. The very best of Valeriu Sterian (Fundaţia Phoenix, 2000)

Interviul cu artistul

Interviul de fata va este oferit prin amabilitatea doamnei Teodora Ionescu, cea care l-a realizat in 1997 in studioul B’Inisor pentru emisiunea “Folk Pur si Simplu” difuzata la Radio Antena Bucurestilor (astazi Radio Bucuresti).

1. Teodora Ionescu (T.I.): Unde esti mai acasa? Acasa acasa sau la studio?

Vali Sterian (V.S.): Cred ca si acolo si acolo. Imi petrec timpul cam o treime din zi acasa si restul pe unde apuc. Probabil ca jumate-jumate. Ma simt la fel de acasa si aici.

2. T. I.: Care e prima ta amintire despre muzica? Amintire muzicala.

V.S.: Prima mea amintire despre muzica? E simplu de raspuns. Pe cand eram copil, tatal meu fiind profesor de muzica, in casa la mine se canta si sigur ca-mi aduc aminte pe la 4 ani cum canta la vioara, iar eu eram ascultator. Apoi prin clasa I am inceput sa studiez cu el vioara, dar ma atrageau mai mult instrumentele de percutie. Astea sunt amintirile despre primele contacte cu muzica, insa imi amintesc ca am fugit atunci de vioara pentru ca ma plictisea.

3. T.I.: Cand ai avut prima chitara?

V.S.: Prima chitara pe care mi-am cumparat-o…mi-aduc aminte foarte bine, mi-am cumparat-o in anul I de facultate, cand, din ce bani am strans eu din cantat si ce mi-a dat tata am cumparat prima chitara. Pana atunci cantam pe chitari imprumutate, pentru ca in gasca cu care eu cantam aveam tobe, am fost din a 9-a in trupa “Copiii florilor”, tobosarul, si toate investitiile mele s-au dus catre un set de tobe, drept pentru care nu mi-am cumparat si chitara si cantam pe chitari imprumutate.

4. T.I.: Si prima compozitie?

V.S.: Se numeste “Om ca oricare” si am inclus-o pe albumul “Evenimentul zilei si altele”. A fost compusa cand am inceput sa cochetez cu compusul la chitara. Era perioada hippy si “Om ca oricare” pentru ca spuneam ca nu prea conteaza parul si hainele.

5. T.I.: Ai trecut de la rock la folk pentru ca asa era moda atunci?

V.S.: Nu. Cantam cu tobele si cu vocea in trupa si pe parcurs am constatat ca ma pot exprima mai bine sau simt nevoia sa ma exprim mult mai  clar si atunci am inceput sa cochetez cu firave incercari de compozitie pe care apoi am incercat sa le desavarsesc, dar trecerea de la trupa la folk a fost pur si simplu pentru ca simteam nevoia sa ma exprim  mai clar pe mine si ideile mele.

6. T.I.: Care ti se pare cea mai subversiva piesa a ta, compusa inainte de ’89?

V.S.: Nu m-am gandit niciodata la asta. In principiu, in foarte multe am bagat “soparle” cum se intampla in epoca. Trebuia sa zici multe lucruri printre randuri. Poate sa fie unul din cantecele de pe “Veac XX”, “Filozofie despre nimic”. Eu locuind la Sala Palatului, vedeam zilnic cum sosesc tovarasii si vedeam pregatirile pentru fiecare congres, atunci mi-a venit ideea acestiu text.

7. T.I.: Mereu ai mizat pe aceste “soparle”?

V.S.: Nu am mizat. Am simtit nevoia sa le spun. De felul meu sunt un tip mai razvratit. Imi place sa stau usor in afara cercului sau nu neaparat in turma si sa incerc sa fiu obiectiv. Asta e felul meu de a fi si nu mi-a placut niciodata sa ma inregimentez. Eu am un frate si, de cand eram pusti, mi-aduc aminte ca daca cumpara mama doua camasi la fel, refuzam sa port la fel ca fratele meu. Si au invatat ca trebuie sa fim diferiti si ca fiecare are personalitatea lui. Sunt unul din acei oameni care vor sa-si exprime propria personalitate. Exprimarea personalitatii poate sa se concretizeze si in faptul de a nu accepta absolut nimic care te-ar putea stribi. Pentru mine, a purta uniforma in armata a fost un chin, pentru ca nu mai eram eu, ci eram ca toti ceilalti.

8. T.I.: Aceasta facultate de psihologie pe care ai urmat-o ti-a schimbat cumva felul de a gandi?

V.S.: Nu stiu daca neaparat facultatea. M-a ajutat sa incerc sa vad lumea mai clar si mai detasat.

9. T.I.: Cum de nu te-ai apucat sa scrii texte filozofice si foarte incriptate facand o asemenea facultate? N-a existat aceasta tentatie deloc? Te-ai implicat cu o extresie bine cunoscuta in folk te-ai implicat in social mai mult.

V.S.: Nu stiu cat de bine cunoscuta e expresia asta in folk. Si implicarea in social o ai din start prin faptul ca ai studiat la o asemenea facultate. Dar eu nici o clipa nu am pretentia ca sunt un filozof. Am terminat psihologia si incerc sa imi folosesc cunostiintele atat cat pot in domeniul in care imi duc activitatea acum. Pot sa spun foarte sincer si reusesc sa ma privesc cat pot de obiectiv ca textele mele, in mare majoritate, nu sunt, zic eu, texte cu teme comune.

10. T.I.: Vorbeste-mi despre relatia dintre muzica si textele altora. N-ai complexe in a alege si texte care iti plac si care crezi ca te exprima.

V.S.: Am avut experienta asta inainte de ’89, pentru ca erau alte conditii. Nu puteai spune exact ce gandesti. Sigur ca au fost cateva poezii, extrem de putine, dar nu asta m-a calauzit. Am simtit nevoia sa ma exprim si am apelat la poeziile altora in cateva cazuri. Nu ma consider poet, ci doar propiul meu textier.

11. T.I.: Faptul ca incerci sa pui mereu degetul pe rana e si o forma de patriotism?

V.S.: Aa nu. Patriot poti sa fi pur si simplu. Nu trebuie sa pui degetul pe rana sau sa fii ranit. Patriot esti pur si simplu. Felul cum iti manifesti dragostea fata de tara o poti face prin cantece, versuri sau muncind, sunt foarte multe feluri.

12. T.I.: Care ti se pare cel mai izbutit disc din discografia ta? Dar piesa?

V.S.: Eu le iubesc pe toate, ca sunt ale mele. E ca si atunci cand ascult muzica in general, nu muzica mea. Depinde de stare.

13. T.I.:  Te-a modificat intr-un fel concertul cu Joan Baez? Ti-a modificat modul de a gandi muzical?

V.S.: Daca aveam cea mai mica indoiala ca trebuie sa aiba un alt sound si ma gandesc strict la sound-ul pe care l-a avut Joan Baez ca fiind o cantareata in stil folk clasic, atunci acea umbra de indoiala a disparut si acum sunt ferm convins ca acesta va fi sound-ul urmatorului album.

14. T.I.: Cum fi s-a parut Joan Baez ca om?

V.S.: Un om absolut normal, firesc. Noi, romanii, traind izolati, suntem invatati sa privim celebritatile ca pe niste super oameni, ca pe niste zei inabordabili. Mi-a facut placere sa constat ca ea s-a purtat fata de spectatori si de noi exact asa cum o fac si eu de cate ori merg pe strada. Fara pic de infatuare.

15. T.I.: Se politizeaza din nou muzica folk?

V.S.: Nu a fost niciodata politizata. Erau “soparle” de rigoare si orice cuvant putea fi interpretat politic.

16. T.I.: Cum ti se pare noua generatie de folkisti?

V.S.: Cred ca situatia in general nu numai cu folkistii din noua generatie e de tranzitie si fiecare incearca sa se regaseasca. Nu are cum sa fie ceva splendid sau extrem de promitator acum in zona muzicii folk, din moment ce totul merge asa cum merge la noi. Sunt incarcari, e interesant si e bine ca se sustine fenomenul in continuare si poate avea un atu in plus acest gen muzical pentru ca se adreseaza direct sufletului si probabil ca in momentele astea omul are nevoie de alinare si sa se regaseasca intr-un refren. Chiar daca aparent ar fi mai ieftin decat o trupa rock, la un concert pe stadion unde canta Bob Dylan, cei din spate sunt la fel de multi ca si la Michael Jackson. Nu am crezut niciodata ca folk inseamna om-chitara. Atunci si Tudor Gheorghe ar fi folkist, ceea ce nu e adevarat. E un folklorist, dar nu in maniera folk. Generatiile tinere, in general, ele au cel mai mult de zis. Ele duc tot inainte. Nu e o descoperire a mea sau a noastra, se stie de cand lumea si pamantul. Eu cred ca faptul ca cineva isi scrie propriile texte nu e nici o greseala nici un merit. Incearca sa se exprime pe ei.

17. T.I.: Crezi ca voi ati avut o sansa ca ati fost o generatie ce a rasarit odata?

V.S.: E o intamplare. Un cantec bun, care apare acum, poate fi la fel de valoros ca al unui folkist din generatia trecuta.

18. T.I.: In afara de faptul ca ii ajuti cu acest studio, ii ajuti si muzical? Lucrezi cu ei, le dai sfaturi, incerci sa-i promovezi?

V.S.: Aici, in studio, iti depasesti calitatea de “inginer de sunet”, dau “meditatii pe gratis”. In ceea ce priveste promovarea, nu dispun eu de mijloace, dar atat cat am putut i-am promovat.

Pentru a asculta interviul, va rugam sa dati click pe “Play”

Valeriu Sterian – Interviu (partea I)

Valeriu Sterian – Interviu (partea II)

Florian Pittis – Sunt tanar, doamna…(2008)

Artist: Florian Pittis Album: Sunt tanar, Doamna… Anul aparitiei: 2008 Casa de discuri: ROTON Piesele de pe album:
Vis de primavara Mr. Tambourine Man Viata complicata Corydon Ce de lupi se inconjoara Vinovatii fara vina Vanare de vant Oameni buni Alo! Ea-i a mea! Ultima scrisoare Nu-i nimic, asta e Toti suntem putin luati… Ploaia care va veni Sunt tanar, Doamna… Sfarsitul nu-i aici Cantecul bufonului

(Un fel de) Biografie

Sa scrii despre Florian Pittis e o onoare, o provocare si o sarcina aproape imposibila. Pentru ca s-ar putea scrie o carte despre fiecare din pasiunile lui, carora s-a dedicat cu toata fiinta sa. Pentru „Motzu”, jumatatea de masura nu a existat. Nu voi incerca sa fac o biografie in sensul strict al cuvantului. Ea exista deja, realizata mult mai exact de prietenii de la Radio 3net. Pentru cei interesati, accesati http://www.radio3net.ro/florian-pittis

Despre ce sa vorbim mai intai? Despre teatru, arta care l-a consacrat? In 1966 absolvea IATC-ul (pe atunci, ATF-ul de astazi) la clasa Maestrului Radu Beligan. Roluri? Nenumarate. De la Lucius din Iulius Caesar de Shakespeare, la Tiresias din Antigona lui Sofocle,  si pana la Traian din Titanic vals-ul lui Tudor Musatescu. Sa enumeram doar cativa regizori cu care a lucrat actorul Florian Pittis: Andrei Serban, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Grigore Gonta, Tudor Marascu si, de ce nu, Florian Pittis – regizorul.

Despre actorul Florian Pittis, regizoarea Malvina Ursianu, cu care a lucrat in primul sau rol de film (Gioconda fara suras), spunea “Florian era un baiat adorabil, arata superb, iar noi il tratam ca pe un copil-star. Chiar avea un fotoliu pe care scria chiar aşa: „Star”. Eram geloasa pe mama care are un astfel de copil”. Au mai fost cateva roluri in film (sase). Putine, pentru valoarea lui. Dar intotdeauna s-a simtit mai bine pe scena teatrului. A fost membru fondator al Cenaclului Flacara, avand recital in chiar primul spectacol al acestuia.

Intra in Radio ca prezentator al “Clubului Curiosilor” pe Radio 3. Numai ca cele 10 minute erau mult sub energia creatoare ale geniului sau. Dupa 1980 realizeaza “Pittis Show”, o emisiune de muzica in care difuzeaza Bob Dylan, Elvis Presley, King Crimson, Led Zeppelin, Rolling Stones si Yes. Realizeaza alaturi de Nelu Stratone emisiunea “Nici o zi fara Beatles”, prezinta, în toate cele sapte zile ale saptamanii, istoria “day by day” a trupei care a revolutionat trecutul, prezentul si viitorul intregii muzici contemporane si care continua sa influenteze si formatiile actuale, chiar la peste 40 de ani de la declansarea “Beatlemaniei”. Dupa 1990, realizeaza, alaturi de Camelia Stanescu, emisiunea “Declaratia de iubire” la Radio Romania Cultural. In 1998 devine directorul Radio 3, ulterior Romania Tineret, actualmente Radio 3net.

Devine una din „vocile” celei mai vechi emisiuni a televiziunii romane – Teleenciclopedia. Pentru emisiunile de divertisment, realizate de Alexandru Bocanet, formeaza un trio alaturi de Anda Calugareanu si Dan Tufaru. Muzica, pe care a iubit-o atat de mult, avea sa il faca mai celebru decat si-ar fi dorit. Spunea intr-un interviu “Pentru ca altii nu-l cantau, l-am cantat eu, informativ. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung pe locul intii in topuri si nici nu-mi doresc”. Prezenta lui in muzica a inceput mult mai devreme, in anii ’70, cand inregistreaza patru piese alaturi de Nicu Alifantis, apoi colaboreaza cu Phoenix (Invocatie) si Celelalte Cuvinte (Fara cuvinte). In 1992, impreuna cu Mircea Vintila scoate vinilul „Nu trantiti usa!”. O parte din piese sunt reeditate pe albumele grupului „Pasarea Colibri” din care face parte alaturi de Mircea Baniciu, Mircea Vintila si Vlady Cnejevici. Alaturi de acestia editeaza trei albume “In cautarea cuibului pierdut” (1995), “Ciripituri” (1996), “Cantece de bivuac” (1999) si sustine sute de concerte in tara. Ultimul proiect muzical este alaturi de Ducu Bertzi si Marius Batu, alaturi de care apare pentru ultima oara pe scena in cadrul unui spectacol, la Medias, pe 14 iulie 2007.

Florian Pittis a avut un cod moral solid, o minte libera si principii clare de la care nu s-a abatut niciodata. Astfel ca intrarea sa în Marea Loja Nationala din Romania a Francmasoneriei Regulare nu a surprins pe nimeni. A atins cel mai inalt grad masonic (33), fiind si purtator de cuvant al Marii Loje Nationale.

Florian Pittis a fost microbist, iubind echipa Rapid cu toata fiinta sa. Purta mereu o insigna cu stema clubului la gulerul gecii de jeans. Era Presedintele Senatului Clubului Aristocratic Rapid. A fost atat de aproape de acest club, incat la inmormantare a rasunat „Imnul Rapidului”, cantat de suporterii rapidisti.

(Un fel de) Interviu cu artistul

Interviul de fata e un colaj de raspunsuri oferite de Florian Pittis in putinele interviuri pe care le-a oferit, alaturi de cateva afirmatii ale sale in diferite ocazii, pe care noi le-am considerat demne de a fi prezentate aici. Ati citit bine, sunt doar raspunsuri. Intrebarile nu isi aveau rostul. Am fi consumat spatiul degeaba. Motzule, ai cuvantul!

1. Conceptia mea este „Carpe diem!”, deci nu exista ieri, nu exista maine, eu imi traiesc numai clipa.

2. Ce ma impresioneaza pe mine ca atunci cand ma vede lumea pe strada „Sa traiti, Domnu’ Pittis, v-am vazut vocea la televizor la Teleenciclopedia… „

3. Legat de prostia numita rating, trebuie spus ca la vremea respectiva, Iisus a avut rating mai mic decat Barabas.

4. Eram in 1975, dupa ce s-a semnat actul de la Helsinki, si am citit din Editura Politica „Declaratia Drepturilor Omului”. Asta ar fi trebuit sa existe pe toti peretii, pe toate gardurile, sa le stie toata lumea, cu atat mai mult cu cat se si incheie declaratia asta cu „Nici o persoana nu poate apela la aceste drepturi ale omului impotriva legilor tarii respective”. (…) Fara sa existe nimic scris din partea nimanui, a functionat acea autocenzura din partea tuturor, in special a Asociatia Studentilor din Bucuresti, ca „e mai bine sa nu-l chemam pe-ala”. 5. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung pe locul intai in topuri si nici nu-mi doresc. Dupa parerea mea, competitia in domeniul artei este o tampenie. N-ai cum sa compari mere cu pere.

6. Am auzit ca a fost unul Pittis, ia sa vedem noi ce a vrut el, vrea sa ne fure calul, ce…

7. “Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca stiu ca Dumnezeu este drept si bun si stie ce face. Mi-e frica de mine ca n-o sa reusesc sa fac aici, pe Pamant, tot pentru ce m-a trimis aici“.

8. Nu imi sunt foarte clare doctrinele, nu imi sunt foarte clare optiunile. Eu stiu doar atat, ca fac parte din partidul John Lennon – Bob Dylan.

9. Inca mai am atatea de facut. Daca as sta sa ma analizez acum, ce am facut pana acum, ce n-am facut, am doua variante. Una este sau sa mi-o iau in cap, ca mi-au iesit prea multe din cate mi-am pus in gand si le-am facut, sau nu mi-au iesit prea multe si sa-mi pun streangul de gat. Prefer inca sa mai actionez, sa mai muncesc.

10. Pentru mine mai important era sa descopar modul de a gandi al unui personaj si ritmul gandirii. Cum spunea Andrei Serban Daca te apuci de un lucru, daca tot pui o piesa in scena, daca tot joci un rol, daca tot canti un cantec, trebuie sa devii cu toata fiinta ta acel cantec, acel rol, acea piesa.

11. Inca se mai vorbeste de acea generatie de PMT-isti. De sambata de la ora 3 pana duminica la ora 11 noaptea am avut 5 spectacole la rand, unul dupa altul, cu „Poezia Muzicii Tinere”.

12. Am doua mari satisfactii: sotia mea (…) si Radio 3net, pe care il consider cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea.

13. Asa cum altii isi fac o colectie de tablouri personale si o pun la dispozitia intregului public, asa si eu am adunat atitea informatii si mi s-a parut ridicol sa le tin doar pentru mine sau sa le impartasesc numai la o halba de bere ori o cafea.

14. Cand am inceput acest proiect (n.r. Radio 3net) le-am spus: Atentie, s-ar putea sa dam gres! Atentie, s-ar putea sa descoperim un continent, America! Atentie, si mai mare atentie, s-ar putea ca America sa ne descopere ea pe noi!

15. Radio3Net este un proiect foarte ambitios care incearca sa combine ideile de pop-art. Eu tin foarte mult la asta, de raspindire a culturii prin editii de tip “Biblioteca pentru toti”, cu o arhiva echivalenta cu o biblioteca de inalta tinuta, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine sa stii ca o ai acolo. In casa nu tii ziarele pe care le citesti zilnic, in casa tii “Razboi si pace”. De cate ori citesti romanul asta? Dar il ai acolo!

16. “Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci sunt rapidist!”

17. „Florian Pittis, Diploma de Excelenta pentru cat si cum gandeste, pentru ca e „Motzu” Folkului si pentru ca a ramas… “Cel mai frumos din orasul acesta”…” (Marius Tuca, Jurnalul National, Gala Folk Om Bun 2007)

18. De intors in timp as vrea, dar nu e nici o graba, pentru ca ne vom intalni Dincolo, dupa ce terminam cu viata asta.

19. „Cel mai deosebit cadou pe care l-am primit este faptul ca atatia si atatia oameni isi rup din viata lor si stau alaturi de mine la o sarbatoare. Ce poate fi mai frumos decat aceasta?!”

20. Viata mea a fost extraordinar de frumoasa… Am fost rebelul cu plete in vant… am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut… As vrea sa va aduceti aminte de mine… si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva…

„S-a dus o Voce, a plecat un Om, s-a mai nascut un Inger…”

Eugen Avram – Regasire (2004)

 

 

Artist: Eugen Avram Album: Regasire Anul aparitiei: 2004 Casa de discuri: EXTON Piesele de pe album
Indiferent (concert – c) Indiferent (studio – s) Regasire (c) Regasire (s) Vreau sa te uit (c) Vreau sa te uit (s) Cantec pentru tine (c) 8. Cantec pentru tine (s) Te-as intelege din priviri (c) Te-as intelege din priviri (s) Hai noroc! (c) Hai noroc! (s) Vali (instrumental) Cadoul visat (c) Cantec demodat (c) Voi reveni (c) Lectia de muzica (c)

Biografia lui Eugen Avram o puteti citi aici.

Interviul cu artistul

1. Muzica pentru tine a inceput cu clarinetul. Cum ai trecut la chitara? Nu era clarinetul suficient de spectaculos?

Eugen Avram (E.A.): Nu. Clarinetul era si este un instrument monofonic. Mi-au placut mai mult instrumentele polifonice, incepand cu pianul pe l-am studiat ca instrument secundar in aceeasi scoala. Prima chitara am capatat-o pe la 15 ani, iar pe la 16 ani deja o stapaneam, cu ajutorul unui profesor si al background-ului teoretic dobandit in scoala de muzica.

2. In studentie, grupul Exton domina concursurile studentesti de muzica folk. Cum erau concursurile pe atunci, cati din acea generatie au ajuns artisti consacrati astazi?

E.A.: Toate concursurile studentesti, nu numai cele de folk, erau foarte tari. Adica de un nivel foarte ridicat. Cati au ajuns consacrati? Estimez un procent care o sa va sperie: cam 95%. Sa va spun numai cativa studenti de la arhitectura: Baniciu, Stanculescu, Minghiat, Andries… Un exemplu si mai clar este umorul: aproape toate programele de divertisment de la toate televiziunile se fac cu foste trupe studentesti: Divertis, Voua, Vacanţa Mare, Tact (ulterior Chestiunea Zilei, apoi La Bloc), traznitii din Nato etc. Cam toti sunt ingineri, economisti, arhitecti, si nu actori. Vreti si rock? Holograf, Celelalte Cuvinte…

3. Ai cochetat si cu muzica rock la un moment dat. De ce? Si de ce te-ai intors la folk?

E.A.: Rock-ul presupune doua lucruri esentiale: lucrul in echipa si dotare corespunzatoare. Echipele se mai destrama (vezi Compact B cu Compact C sau chiar, ca să fiu un pic caustic, Zona de Mijloc cu Gashkademia de Folk). Cu folk-ul e mai simplu: resursele sunt mai accesibile si, in lipsa unei echipe, te poti descurca si de unul singur… Numai daca reusesti sa comunici un mesaj interesant, bineinteles…

4. „Cantec pentru tine” e probabil cel mai celebru cantec al tau, fiind preluat si de Prefix 032 din Iasi, dar si de Cristi Dumitrascu. Care e povestea lui, cum a aparut?

E.A.: Ai spus bine, e chiar o poveste. Celebru e mult spus, mai degraba cel mai raspandit. Cantecul a aparut intr-o zi a anului 1995 in bucataria mea, in aproximativ doua ore (cu tot cu text). Prima prezentare in public a fost la 3 zile dupa ce-l facusem, undeva in statiunea Durau. Oamenii de acolo m-au rugat sa-l cant de vreo 20 de ori in aceeasi seara. Cred ca acolo l-a auzit si Cristi Dumitrascu prima data. Apoi Cristi mi-a cerut voie sa participe cu el la Om Bun. La Om Bun l-au auzit si cei de la Prefix032 si mi-au cerut voie sa-l cante si ei… Restul nu mi-au mai cerut voie, il canta pur si simplu, ceea ce nu e rau deloc. Inseamna ca le place. Tu ai invata si ai canta un cantec care nu-ti place?

5. Ai fost unul din oamenii de baza din Casa Eliad. Cum a inceput totul, cum s-a format acest bastion al muzicii folk, intr-o perioada in care ideea de folk se cam perimase?

E.A.: Cronologic, totul a pornit de la trei oameni sufletisti. Primul dintre ei a remarcat potentialul locului, care initial era intr-o paragina de nedescris. Era arhitect de meserie si il cheama Doru Stanculescu. Al doilea iubea foarte mult folkul si avea resursele financiare necesare, avand deja in plan sa infiinteze asa ceva. Il chema Cristi Ghindesanu. Al treilea avea conexiunile, mintea si curajul necesare si suficiente sa faca sa functioneze totul. Il chema Valeriu Sterian. Toti erau buni prieteni. Lor li s-au alaturat multi alti prieteni si, uite-asa, intr-o zi am aflat ca s-a deschis un club de folk in Bucuresti. A doua zi am intrat in el si n-am mai iesit pana cand primaria l-a desfiintat.

6. Stim ca ai avut o legatura speciala cu Valeriu Sterian. Pentru folkistii tineri, care nu l-au prins cantand, povesteste-ne un pic despre el.

E.A.: In multe ocazii am spus că pentru mine Vali Sterian reprezinta coloana vertebrala a folkului romanesc. A stiut intotdeauna ce a vrut si a avut convingeri foarte ferme despre tot ce se intampla in jur. Impunea respect prin chestia asta. De la refuzul de a se tunde pana a fi anticomunist pe fata, pe scena, inainte de ’89, totul contura o personalitate aflata in conflict cu orice compromis. Era un tip sclipitor, spontan, extrem de inteligent. Nu suporta prostia si o penaliza de cste ori avea ocazia, de multe ori cam dur, prilej cu care isi atrsgea destule antipatii. Intre noi a fost o prietenie normala care cred ca ar fi existat chiar daca nu am fi cantat folk, nici eu nici el. Nici nu prea discutam despre folk cand ne intalneam. Discutam de-ale noastre, ca baietii… Cine vrea sa afle cum era Vali, sa-i asculte cantecele…

7. La Festivalul de la Tulcea ai fost presedintele juriului, de asemenea stiu ca esti foarte prezent prin cluburile bucurestene unde se canta folk. Are folkul viitor? Vine ceva din urma?

E.A.: E o vorba: cica viitorul e cum si-l face omul. Asa ca raspunsul ar fi cam asa: folkul are viitor, dar calitatea acestui viitor depinde de oamenii implicati in folk. Aici apele se despart in doua: pe deoparte maestrii trebuie sa formeze si sa promoveze ucenici, iar pe de cealalta parte ucenicii trebuie sa incerce sa isi depaseasca maestrii. Cam asa e peste tot, nu numai in folk. Simplificand lucrurile, astept ca un tanar de 20 de ani sa apara cu o piesa facuta de el cu care sa-i dea pe spate pe toti maestrii…

8. Ce ar trebui facut ca folkul sa devina mai profesionist, ca folkistii tineri sa compuna mai divers, mai interesant?

E.A.: Cel mai important lucru in folk este mesajul. Daca n-ai mesaj, canti degeaba. Mesajul asta se transmite pe mai multe cai: prin text, prin linie melodica, prin timbru vocal, prin sonoritatea instrumentului etc. Un cantec folk este, in consecinta, un mesaj complex alcatuit din mai multe elemente care trebuie sa se sprijine unul pe altul. Stii jocurile alea cu cuburi? Cate forme poti construi cu 5 cuburi? Ghici ce piese frumoase folk poti sa compui cu 3 acorduri, cu mana dreapta in ghips, cu trei poezii de 2 lei, cu o voce absolut neprelucrata. Sau sa zicem ca le-ai rezolvat pe astea, dar stai prost cu dictia si nu se-ntelege mai nimic din mesajul ala frumos…

9. Ce proiecte ai in desfasurare, muzicale sau nu? Pe cand un nou album semnat Eugen Avram?

E.A.: Sunt pregatit sa intru in studio cu un nou album si o voi face foarte curand, probabil la sfarsitul lui septembrie. Sunt 99% sanse sa am imprimarile terminate in noiembrie cel tarziu. Deocamdata voi face o deplasare la Bruxelles, cu alte proiecte care nu au legatura cu muzica. Din 29 septembrie, insa, am de gand sa ma preocup mai indeaproape de album.

10. Randul tau sa intrebi Forever Folk. Sau sa ne critici constructiv.

E.A.: Orice initiativa care sprijina folkul este bine venita, inclusiv Forever Folk. Deocamdata vad o miscare incipienta, asa ca o sa va pot critica sau lauda mai tarziu, dupa ce miscarea capata amplitudine. In general, insa, cred ca folkului i-ar sade bine o breasla mai unita. Mai exact, as milita pentru starnirea spiritului de breasla. Altfel spus, nu va feriti de altii care au initiative similare, mai mari sau mai mici. Cautati-i, imprieteniti-va, schimbati pareri si/sau uniti-va daca e cazul. Deci, pentru voi si pentru oricine are proiecte similare cu al vostru am un singur sfat: intre orgolii si folk alegeti intotdeauna folkul.

Emeric Imre – Nebun de alb (2006)

 

 

 

 

Artist: Emeric Imre Album: Nebun de alb Anul aparitiei: 2006 Casa de discuri: independent Piesele de pe album
Nebun de alb Of, Doamne ceata… Juramant Ipostaze Mult prea mult Ramuri de lumina Povestea cavalerului cu brici Cantec pentru Aurora Cantec Hai, iubito Gara Te-astept Balada lui Ilie de la scularie Condamnare Buna varianta rea

Biografia lui Emeric Imre o puteti citi aici.

Interviul cu artistul

1. Cum te-ai apucat de muzica? Parintii tai au cantat si ei? Cand ai debutat pe scena?

Emeric Imre (E.I.): In clasa 1 m-am apucat de vioara la scoala de muzica si arte plastice din Cluj unde am rezistat pana in clasa 6-a. Pe urma, din clasa a 8-a am inceput sa ma apropii de chitara pentru ca tatal meu canta si el si imi pare rau ca nu am mostenit colosala sa voce. Debutul pe scena ar fi cam tot prin clasele mici…cantam in corul scolii de muzica si stiu ca am lipsit la prima intalnire cu TVR fiind racit bocna, asta prin clasa 2-a. Apoi in clasa a4-a am avut cinstea sa calc cu pasi timizi praful scandurii Operei Romane de la Cluj in opera Stejarul din Borzesti, avand un rol secundar in tabloul copiilor din opera. Debuturi cred ca au fost toate intalnirile cu momentele importante din legatura cu muzica.

2. Ce ne povestesti despre Cenaclul Totusi Iubirea? A fost pozitiva pentru tine perioada aceea? Ceva intamplari faine?

E.I.: Cenaclul Totusi Iubirea a fost defapt reinodarea si reintalnirea cu fenomenul cultural creeat de Adrian Paunescu, eu debutand in 22 sept 1984 la Cenaclul Flacara, nemaiapucand sa merg cu cenaclul fiind incorporat la Timisoara in armata din 25 sept. Intamplari hazli au fost sute cu cenaclul mi-ar trebui vreo 10 sticle cu vin si 3 nopti sa povestim. Una cu mine sa zicem la Cluj…in fata la 8000 de oameni ma pregateam sa incep cantecul meu Oratie de Nunta pe versuri de A.P si incepe cu versul..Astfel, dupa tine se incheie toate…..si nu-mi aduceam aminte primul cuvant si am tot facut introducerea la piesa de vreo 9 ori..in dreapta la masa Adrian Paunescu se incrunta din ce in ce…pana la urma m-am oprit si am spus: “Aceasa a fost introducerea la o piesa pe care o voi canta mai tarziu…“. Colegii si Paunescu si publicul erau pe spate.

3. Stim ca mai nou canti si cu trupa. Spune-ne despre colegii de trupa: cine sunt, cum i-ai gasit?

E.I.: TRUPA se cheama “Emeric and Friends si Prietenii”, ne cunoastem demult fiind in Cluj toti si componeneta este: EU…chitara acustica si voce, Razvan Krivaci voce si chitara electrica (ma bucur pt ca reprezinta Romania la Cerbul de Aur), Adelina Bolot voce, Sorin Zamfir percutie si episodul trist Marius Roje bun pianist din pacate lasat la vatra..actualmente inlocuit de noul membru prietenul vechi Gabi Ghita un musician de exceptie, clape.

4. Cat a durat si cum a aparut CD-ul tau?

E.I.: CD-ul a fost facut in 5 zile la cluj. Este primul, asa ca a durat cam 40 de ani sa vina prin lumea sunetelor. La Cluj am inregistrat cu minunatul Jimi El Laco, pe disc cu vioara, clape, chitara electrica…

5. Familist sau etern indragostit? Cum s-ar defini pe sine Emeric Imre?

E.I.: In minte si sufletul meu sunt familist convins desi divortat…imi iubesc enorm copii pe Bianca Patricia si Cristian Emeric care traiesc la Arezzo in Italia (orasul poarta numele celui care a inventat portativul muzical…Guido Arezzo)

6. Cum ai deprins asa o tehnica buna la chitara?

E.I.: Din pacate tehnica mea….nu sunt multumit, eu nu exersez deloc, mi-ar prinde bine macar jumatate de ora pe zi cu instrumentul… probabil din iubire, cred ca reminiscentele miscarilor de la vioara..nu stiu.

7. Poeti preferati? Versuri proprii? Cum ti-a venit ideea sa pui versurile lui Nichita pe o muzica atat de “altfel”?

E.I.: Poeti preferati… foarte multi PAUNESCU, Bacovia, Nichita, Sorescu, Pasternak, Tagore, Olarasu, Clara Marginean, Florin Silisteanu, Dinescu, mai nou Laurian Stanchescu, Miron Manega, Spiridon Popescu, Viorel Garbaciu…vis-a-vis de Nichita, cred ca va referiti la poezia din Argotice “La calu’ Balan carciuma si han“…pai am compus o lautarie pt ca asa se cereau cuvintele sa fie trezite din betia parfumului lor.

8. Cand apare urmatorul CD si cum va fi el? Surprize?

E.I.: Sper ca pana la sfarsitul anului sa apara un album “unplaght” despre iarna, cu versuri despre iarna si un cd cu trupa “Emeric and Friends si Prietenii”. Poate si un clip la Nebun de Alb. Cam asta ar fi in anul asta. Piese, multam lui Dumnezeu, mai am compuse cam 250

9. Majoritatea folkistilor se muta in Bucuresti ca sa devina mai “vizibili”, tu ai reusit sa atragi atentia de la Cluj. Cum ai reusit, care e secretul, spune-l si pentru folkistii tineri care se zbat pentru a se afirma?

E.I.: Multa lupta, dragoste mare pt prietenie….eu de multe ori de-a lungul anilor am cantat pe nimic, in afara de prietenie…si uite-asa mi-am cladit o cetate faloasa, un munte de prieteni si asta e mai important decat fitele si banii dupa care alearga multi fara sa fie atenti ca viata nu e deloc frumoasa daca nu ai cu cine s-o privesti.

10. Clubul Autograf isi reia activitatea din toamna? Ce ne pregatesti, ce fokisti vin la Cluj? Ce mai vrei tu sa ne spui sau se ne intrebi?

E.I.: La Autograf vor continua serile de: “JOIA DE FOLK” unde vor fi artistii din folk care inca nu au fost poate Nicu Alifantis, imi doresc mult sa vina Andries la care tin mult, Ovidiu Mihailescu, Mircea Florian si se vor reintoarce toti colegii pe rand, pentru ca au fost cam toti macar o data….important si spre binele folkului ar fi sa nu existe bisericute si cred ca asta e secretul.

De-ntrebat nu stiu sa intreb. Poate daca Mache ar fi intr-un birou semiintunecat, sa am un reflector si niste clesti poate l-as intreba cate ceva… ) va pup cu drag si de-abia astept sa bem un sprit spiritual stropit cu folk.

Cristian Buica – Noapte de aur (2000)

Artist: Cristian Buica Album: Noapte de aur Anul aparitiei: 2000 Casa de discuri: GRAND MUSIC Piesele de pe album
Noapte de aur Hoinarul Pana la tine Apus fantastic Virus in sistem Romanta de cantat in permisie Buna dimineata Baladă veselă pentru tristetea celui plecat la oaste Cujetari Balada pentru Don Quijote Lotca vietii Noaptea

Biografia lui Cristian Buica o puteti citi aici.

Interviul cu artistul

1. Cristi, Cenaclul Flacara a fost poarta ta de intrare in prima liga a folkului romanesc. Ce a a fost bun la Flacara si ce putea fi altfel, era mai buna centralizarea valorilor din folk?

Cristian Buica (C.B.): Partea buna consta in faptul ca, daca aveai talent si simteai ca „ai un foc sub umar”, automat se nastea in tine speranta ca, intr-o buna zi, vei urca pe scena Cenaclului Flacara si cantecele tale vor fi auzite de toata lumea, in turneele cenaclului sau la radio in emisiunea de folk a lui Adrian Paunescu. Era o motivatie colosala si nu mai conta daca esti din Bucuresti sau din Motatei. Citeai revista Flacara si aflai ca a intrat in cenaclu un baiat (sau fata) din Ieud, din Duda de Vaslui, din Craiova, Iasi, Galati, Reghin, Constanta sau Timisoara si asta te facea sa speri (repet, daca aveai focul in tine!!) si te motiva sa scrii cat mai multe cantece cu care sa-l impresionezi atat de mult pe Adrian Paunescu (si nu pe Dana Andronie!) incat sa te ia in „prima liga”. N-o fi fost cel mai ortodox criteriu de selectie, dar stacheta era foarte ridicata!

Toata masinaria putea fi „altfel” (in sensul de mai mult si mai bine) daca ar fi fost 10 autocare si nu doar unul, daca spectacolele ar fi durat 20 de ore si nu „doar” 8-10 ore si, in general, daca ziua ar fi avut mult mai mult de 24 de ore! Din aceasta cauza, bineinteles ca o mare parte dintre folk-istii talentati (din Romania!) nu au intrat in liga.

In ceea ce priveste centralizarea, tot sistemul romanesc era centralizat, pana in cea mai mica fibra a lui. Putea fi aceasta miscare altfel? Nu sunt eu vreun teoretician, dar tare mi-e ca atunci era mai degraba o descentralizare a valorilor folk. Atunci era un singur post de radio si o singura revista care bagau in seama folk-ul, dar acolo se auzeau voci din toata Romania. Acum sunt puzderie de „mass-medii”, dar n-am vazut niciuna care sa il remarce si sa-i sprijine cariera extraordinarului talent folk numit Marinel Petreus, din Baia Mare (e doar primul exemplu care mi-a venit in minte, dar sunt multi ca el!!!), in schimb despre interpretul (si nu compozitorul!) din Bucuresti care canta Gore din Chitila scria intr-un ziar (tot din Bucuresti!) ca are “tone de talent”! Daca asta e descentralizarea valorilor folk…

2. Cea mai cunoscuta piesa a ta e probabil “Romanta de cantat in permisie”. Cum a aparut piesa asta?

C.B.: La sfarsitul anilor ’70, m-am imprietenit cu poetul resitean Mihai T. Ioan. Intr-o zi, venind din oras, am gasit pe pat o poezie semnata de el (fusese la mine, nu m-a gasit si a lasat poezia). Am citit-o o data, mi-a placut grozav, am luat chitara si, nu stiu cum, am cantat-o exact asa cum o cant si azi. Pe principiul “stiu sa fac, dar nu stiu sa explic cum fac”!

3. Ai cantat si in „Totusi iubirea”. Parca totusi n-a mai avut acelasi succes la public ca Flacara, desi artisti talentati erau (tu, Maria Gheorghiu, Tatiana Stepa, Imi Imre, sotii Teodorovici, Mircea Rusu)? Era satula lumea de folk?

C.B.: Lumea se schimbase total. Oferta muzicala era in explozie. Aparusera puzderie de posturi de radio, ziare, reviste etc. Cenaclul Totusi Iubirea venea cu acelasi mesaj ca si Flacara: poezie (cine mai avea chef de poezie, ca doar venise democratia si eram liberi!), muzica cu chitari reci, uneori dezacordate (of, ce prostie, pai nu aparusera orchestratiile turcesti, tiganesti si alte „romanesti” de astea?!!), cantece patriotice (vai, ce nerusinare, cum sa mai ai tupeul sa canti Tu, Ardeal, Duhul lui Iancu si Juramant la Putna, ca doar fusese o revolutie, terminati cu tampenia asta de patriotism!!!!) etc. Apoi Adrian Paunescu a intrat in politica (in ce-a intrat?!!!). Nu mai conta ca noi, ceilalti, nu faceam politica. Eram bagati in aceeasi oala (cum se zice in Banat). Mass-media se straduia din rasputeri sa uite folk-ul. Oameni care iubisera muzica asta si o cantasera la cenaclu (de pe scena sau din public) devenisera, aproape brusc, ostili. (Ce, ba, iar te duci cu Paunescu ala? Comunistilor!!). Si cu toate astea, iubitorii de folk (cati erau, la vremea aia, in anii ‘90) veneau la spectacole si chiar cantau cu noi (cu Adrian Paunescu la catedra nici nu prea aveau de ales!). Cei carora le-a placut in Flacara Ruga pentru parinti, Dor de Eminescu, Esenin sau Bacovia au ramas aceeiasi. Cei carora le-a placut Caciula sau Pustoaica au luat-o spre alte zari (mai mult sau mai putin culturale).

4. Primul tau album „Noapte de aur” a aparut destul de tarziu. De asemenea, mai ai un album „semioficial” – poate ne explici cum sta treaba si cu el. Cu cine ai lucrat la ele (texte, orchestratie), cine te-a sprijinit?

C.B.: Am scris foarte (foarte!) multe cantece impreuna cu poetul Adrian Paunescu, dar nu am scos nici un album cu aceste cantece. Intr-o buna zi am zis stop, m-am retras din Totusi Iubirea si am inceput sa scriu alte cantece, cu poeti resiteni (in principiu) si nu numai. Dumnezeu, niste sponsori si nou infiintata casa de discuri (cred ca asa se zice) Grand Music, m-au ajutat si asa a iesit la lumina Noapte de aur.

Orchestratiile sunt gandite de mine si de exceptionalul muzician resitean Marius Dobre, care a facut clapele sa sune ca toti …bribetii care imi cantau mie prin cap! Am facut lansarea in 2000, la Casa Eliad, cu invitati multi si cantare pana in zori. Si pentru ca eu sunt ghinionistul clasic, am facut conferinta de presa si lansarea fara nici un disc! Producatorii mei din Resita au patit un mare necaz in ziua precedenta si nu au putut sa vina cu discurile la Bucuresti. Noroc cu omul de afaceri Sandu Herta si cu Mircea Baniciu care m-au ajutat sa multiplic niste cd-uri ca sa dau la pretini. Drept urmare, presa a scris doar ca am facut o lansare de album ca o nunta (gratie fam. Herta, meniul a fost mai ceva ca la nunta!!!).

„Semioficialul” CRISTIAN BUICA – PANA AZI a aparut la o firma care are mare vointa dar…mai putina putirinta! Dupa ce proiectul a fost pus pe picioare, nu stiu de ce, n-au mai pus timbrul pe discuri.Ghinion! Contine 20 de cantece, unele de pe Noapte de aur, altele scrise pe versuri paunesciene (si imprimate in studiourile Radio Romania) si cateva pe textele mele, lucrate cu acelasi Marius Dobre si cu Didi Cirmis.

5. Ce compui mai intai: muzica sau versurile? Ce te inspira sa compui? Trebuie sa ai o anumita stare pentru a compune?

C.B.: Am compus in toate felurile si din toate pozitiile, chiar si in masina, in timpul mersului, cu Adrian Paunescu. De obicei, pe o linie melodica a mea, dansul scria versurile. Cu Ion Chichere si Dinu Olarasu am procedat la fel. In celelalte cazuri, am ales eu poezia (sau textul) si am compus muzica. Atunci cand mi s-a intamplat sa compun si muzica si versurile a fost, de fiecare data, altfel. Doua le-am scris in tren, la drumuri lungi, singur in compartiment. Altul (Cred in Steaua) mi-a luat doua saptamani ca sa-l definitivez (asta m-a enervat la culme! doua saptamani n-am putut sa dorm bine din cauza lui!!!). Celelalte s-au nascut normal, fara “cezariene”!

6. Ce faci acum, ce ne mai pregatesti, ce proiecte mai ai muzicale sau nu?

C.B.: Toamna aceasta sunt implicat in doua proiecte (ambele la Resita). Casa de Cultura a Studentilor organizeaza in perioada 22-28 Septembrie zile si seri de muzica si poezie, pe ideea ca „orasul cu poeti” (cum era denumita Resita odinioara) trebuie sa-si recastige prestigiul si publicul. Se va canta si recita in piete publice, in parcuri, in cluburi si in sali de spectacol. O idee nebuneasca a Alinei Cumpan (directoarea de acolo), care mi-a placut si…m-am inhamat ! Vor recita poeti resiteni,actorii teatrului de aici si vor canta Dinu Olarasu, Maria Gheorghiu, Walter Ghicolescu, eu si …unii care nu au confirmat, inca. E o nebunie cu buget mic si suflet mare!

In paralel, Grota rock de aici a ajuns la concluzia ca…nu numai rock! Am avut o discutie cu proprietarii si, din toamna aceasta, se va canta si folk, cel putin lunar. Am acceptat sa ma ocup de acest proiect cu gandul ca, mai intai, vom aduce in fata publicului toata ceata de folk-isti romani (pe rand, bineinteles) iar, mai apoi, vom face un festival sau o gala, anual.

7. Povesteste-ne o intamplare haioasa sau emotionanta din concerte.

C.B.: In ‘87, intr-un turneu de o luna si jumatate, am cantat in deschidere la Iris.Va dati seama cam ce pateam eu, care deschideam spectacolul, intram in scena cu o chitara rece si trebuia sa cant folk publicului venit acolo pentru Iris! Era cam ca la fotbal, dupa ce ratezi un penalty!!

Catre finalul turneului, intr-una din seri, dupa ce am cantat m-am dus in culise (care erau cam departe de scena) unde, conform intelegerii cu colegii, trebuia sa stau ca sa nu dispara ceva (apropo, in turneul acela, la Bicaz, mi s-a furat chitara din cabina, in timp ce Irisul era pe scena!). La un moment dat, intra Cristi Minculescu in cabina, transpirat si foarte agitat si zice „hai repede la scena ca a iesit cu bataie”! Mi-a crescut brusc tensiunea, am luat-o la fuga catre scena (Cristi ramasese in spatele meu) si cand am ajuns in buza scenei m-am oprit, pentru ca nu era nici o bataie, trupa statea relaxata in scena dar era o tacere absolut suspecta! Cristi, care venea din urma, m-a impins in scena si atunci, pana sa ma dezmeticesc eu, publicul a inceput sa cante „La multi ani   cu sanatate…” Era 6 Mai 1987 si era ziua mea de nastere.

8. Unde te putem vedea in perioada urmatoare, unde mai canti pana la sfarsitul anului?

C.B.: Crezi ca stiu ?!!In afara de proiectele din Resita…unde o da Dumnezeu!

9. Stiu ca esti unul din “veteranii” Taberei de Folk de la Calafat, chiar ai compus imnul taberei. Spune-le si tu cititorilor cate ceva despre acest eveniment (si Forever Folk a participat anul asta la tabara, detalii in categoria Recenzii).

C.B.: Singura tabara folk din Romania supermanelizata se tine la Calafat, de 11 ani. In prima saptamana din August, folk-isti din toate zarile se aduna pe malul Dunarii si canta. Leaga prietenii, cei mai tinerei invata cantece noi, altii compun cantece noi (asa cum am facut si eu) si, in fiecare seara, sunt recitaluri intr-o atmosfera absolut unica. Vinovatul principal este Dan Vana, om exceptional cu care as merge pana la capatul lumii, daca mi-ar cere-o. Poze, istorioare, videoclipuri, pareri si comentarii gasiti din abundenta pe www.tabarafolk.ro

10. Intreaba-ne si tu pe noi! Sau critica-ne constructiv!

C.B.: Deci terminati, ma, cu prostia asta de folk! Apucati-va si voi de-o manea, o sarma, o ceva fara numar-fara numar, cu care sa faceti si voi de-o limuzina si-o vila acolo! Ca va vad baieti dastepti, ce dracu’ !!! Sau…mai bine nu! Va imbratisez, va felicit pentru ceea ce faceti si va doresc toate cele bune. Serios!!!

UNDE – Meteolancolie (2009)

Artist: Grupul Unde Album: Meteolancolie Anul aparitiei: 2009 Casa de discuri: independent Piesele de pe album
Albastru Rara Frunze Fulga Lasa Distanta Ochii verzi Meteolancolie Ma privesti mereu Cantec in noapte Te iubesc Unde Lira

Biografia grupului Unde o puteti citi aici.

Interviul cu artistii

De obicei nu obisnuim sa folosim o introducere pentru interviul acordat artistilor insa de aceasta data ne-am putea mandri cu faptul ca va prezentam in premiera albumul „Meteolancolie” a Grupului Unde ce va fi lansat in toamna acestui an. Pentru aceasta oportunitate echipa ForeverFolk multumeste Grupului Unde.

1. Ce v-a adus impreuna formand astel “Grupul Unde” si ce artisti v-au influentat in muzica pe care o compuneti?

Oni: Am  ajuns sa cantam aproape “intimplator”, printr-un sir de “coincidente” daca le pot numi asa: Onishor din Vulcan (Hunedoara), Sandra din Baia Mare, Cristina din Bacau-ne-am inilnit la Cluj Napoca; Onishor student la calculatoare, Sandra la Constructii, Cristina la administratie publica. A venit peste toate MUZICA si le-a armonizat, asa cum “ploaia care va veni/le va potopi pe toate”, ne-a adunat si ne-a facut sclavii poeziei cantate. Cristina: Muzica si iubirea/pasiunea pentru muzica ne-au adus impreuna iar cei care m-au influentat sunt marii artisti ai genului. Sandra: Ne-a unit bucuria de a canta pe iarba in fata caminelor studentesti si pe munte, ne-a unit partea asta de suflet numita muzica. Despre compozitie… e mult spus ca compun, din cand in cand mai prind cate o stea de mana si cantam impreuna, daca nu inregistrez imediat, am si uitat…

2. Cum a descoperit fiecare din voi pasiunea pentru folk?

Oni: Folk nu e doar un stil muzical, e felul in care te imbraci, e o anume atitudine fata de oameni, fata de natura, folkul e o pereche de aripi pentru suflet. Cristina: Cantand la chitara. Sandra: Cant de mica, si imi place muzica buna, diverse stiluri muzicale, iar folkul este o modalitate simpla in care poti canta piese din diverse genuri, de la suflet la suflet, cu chitara in brate, simplu, firesc.

3. Stim ca ati castigat trofeul “Om Bun” in anul 2003, cu ce alte realizari va mai laudati?

Participare la Folk you! 2007- “clujenii de la Unde mi-au părut pur şi simplu geniali” din Jurnalul National editia 13.08.2007; Trofeu Festivalul “Prometheus”-2007; Trofeu Festivalul “Poarta Sarutului”-2007; Locul I Festivalul National de folk Bistrita Festivalul “Targoviste” – 2008; Trofeu Festivalul “Targoviste”-2008. Cred ca cele mai frumoase “realizari”. Cristina: Premii la festivalurile de folk, diverse participari la evenimente nationale de folk (Folk You – Vama Veche 2007). Sandra:  Nu suntem vanatori de trofee, dar ne bucuram atunci cand muzica noastra este apreciata, iar asta s-a intamplat cam peste tot unde am mers.

4. In Cluj, care sunt locurile in care se promoveaza muzica folk si unde va pot asculta admiratorii?

Clubul “Autograf” – aici e ca acasa. Festivalul de folk pentru liceeni ”Invitatie la castel”. Anul acesta va avea loc intre 29 si 31 octombrie, iar eu sunt director artistic al festivalului. In curand o sa va pot oferi mai multe informatii despre acest eveniment. Cristina: Clubul Autograf cel mai frecvent. Sandra: Clubul AUTOGRAF, unde se canta muzica folk live in fiecare joi seara.

5. Prin ce se caracterizeaza albumul “Meteolancolie”? Ca versuri, linie melodica sau mesaj?

Oni: Inedit – suna altfel fata de tot ce putem asculta zilele astea pe la radio si tv, armonie – melodica si vocala, versuri frumoase, in mare parte de dragoste, fiindca “din dragoste se nasc toate”. Cristina: Iubire, melancolie, romantism. Sandra: cred ca mesajul albumului e dragostea exprimata, iubirea impartasita fara sa iti fie teama de raspuns… daca vei primi un raspuns.

6. Test de imaginatie: Daca ar fi sa va mariti trupa, ce mari folkisti ati adauga?

Oni: Mircea Vintila, Dinu Olarasu, Nicu Alifantis, Emeric Imre. Cristina: Pasarea colibri, Maria Magdalena Danaila. Sandra: Francis Cabrel.

7. Aveti un nume interesant; ce inseamna si de unde a pornit ideea?

Oni: “Unde” – suntem noi, undele bucuriei, valurile (waves) pasiunii, putem fi auziti citeodata pe unde radio sau in concerte cand vrem sa transmitem tuturor o unda de armonie. Cristina: A fost o sugestie a unui prieten al grupului. Sandra: Un prieten drag ne-a sunat si ne-a spus ca noi ar trebui sa ne numim UNDE, pentru ca suntem greu de gasit, si mereu se intreaba UNDE suntem! Pana la urma suntem niste unde muzicale!

8. Povestiti-ne o intamplare haioasa sau ceva ce v-a impresionat in cadrul recitalurilor voastre?

Oni: La festivalul Prometheus – Sf. Gheorghe 2007, recital in are liber. La o piesa mai dinamica, vreo 2-3 caini maidanezi ce-si faceau veacul pe acolo (unul dintre ei dormea sub scena) s-au apucat sa cante cu noi, 3 voci noi – 3 voci ei. Cristina: Ma impresioneaza faptul ca publicul este mereu receptiv si plin de caldura la muzica noastra. Sandra: ceva hazliu – cantam la Folk You si Maria, fetita mea, in varsta de 1 an, tot incerca sa urce pe scena la mami si un bodyguard cat usa tinea mainile ridicate sa nu o lase sa urce, fapt care pe Maria o inversuna si mai tare, erau tare hazlii ea asa mica si el asa de mare.

9.  Aveti ca obiectiv lansarea albumului. Ce ale proiecte urmeaza?

Oni:  Lansarea albumului “Meteolancolie” dorim sa o facem in toamna la festivalul de folk pentru liceeni ”Invitatie la castel”. Alte planuri pe scurt: sa fim sanatosi, sa fim inspirati si poate in viitor sa cantam in deschiderea unui mare artist, sa zicem asa la intamplare Bob Dylan. Cristina: Deocamdata ne focalizam asupra acestui obiectiv, lansarea albumului. Sandra: proiectele… in grupul nostru totul se intampla neasteptat, si mi-ar placea sa continuam asa, spontan. Cel mai apropiat punct este totusi acum lansarea albumului.

10.  Cum se obisnuieste ca ultima intrebare sa fie in legatura cu ForeverFolk, ce parere aveti despre primul portal folk din Romania?

Oni: Intr-o lume anormala, ciudata si incruntata ForeverFolk nu e doar o idee binevenita.  ForeverFolk vine sa incline balanta spre firesc, spre frumos,  spre armonie. Cristina: EXCELENTA!!! ma bucur nespus ca exista un astfel de site numai cu muzica folk. Chiar imi era dor sa ascult pe multi dintre cei pe care i-am auzit. Sandra: in cazul meu e dragoste la prima … auditie.

Walter Ghicolescu – Franturi de suflet – punct si de la capat (2007)

Artist: Walter Ghicolescu

Album: Franturi de suflet – punct si de la capat

Anul aparitiei: 2007

Casa de discuri: independent

Piesele de pe album

1. Un fel de prezentare
2. Punct…si de la capat
3. Dragoste geriatrica
4. Stare de fapt in Romania
5. Iubire confuza
6. Cantec mediocru
7. Buzunarele toamnei
8. Vrajitorul
9. Nu-mi spune
10. Dragoste „oarba”
11. Taina zapezii

Biografia lui Walter Ghicolescu o puteti citi aici.

Interviul cu artistul

1. Cum te-ai apucat de muzica?  Ceva influente pe acasa?  Te-a luat cineva de mana si “te-a dat la scoala de muzica”?

Walter Ghicolescu (W.G.): Am inceput sa cant la chitara la sfarsitul clasei a VIII-a, indemnat de fratele meu si de un var care mi-a fost si profesor pentru cateva zile. In doua zile am invatat cateva acorduri, desi dupa prima zi in care am stat vreo 10 ore cu chitara in brate, am facut basici la degete. Dupa acest inceput, am urmat timp de 3 ani cursurile Scolii Populare de Arta, sectia chitara clasica. Intre timp am „furat” tot ce se putea de la diferiti amici  (pe vremea aceea inca se canta  seara la chitara), ascultam piesele Cenaclului Flacara si incercam sa le invat.

2. Ai asteptat ceva vreme pentru primul album tau, “Franturi de suflet”. Vorbeste-ne putin de el. Cu cine ai colaborat in realizarea lui (texte, orchestratie, grafica etc.).

W.G.: In ultimul an la Bucuresti, unde am terminat TCM-ul la Poli, m-am reapucat de cantat, la indemnul unui bun prieten cu care scoteam chitarile pe malul Dambovitei, la o bere. Tot in aceasta perioada, am activat un an in Cenaclul Totusi Iubirea, luand parte la spectacolele ce se desfasurau in Casa Studentilor, la Preoteasa.

Plecarea la Iasi, la a doua facultate, matematica, a insemnat si o renastere a activitatii mele muzicale, pentru ca aici am gasit o miscare folk frumoasa in cadrul Cenaclului Moldavia. Printre numele pe care le-am intalnit aici as aminti PREFIX 032, NU ACUM, PUR SI SIMPLU, NON SENS. Colaborarea cu Cenaclul Moldavia a insemnat foarte mult pentru mine, a fost ca o scoala de fapt, am incercat sa ma implic cat mai mult, iar acum ma ocup de organizarea lui, alaturi de dl. Emilian Marcu.

Albumul Franturi de suflet – punct si de la capat este scos in casa studentilor din Iasi, in colaborare cu Adrian Gradinaru, care este „vinovat” pentru mai toata orchestratia. Piesele sunt compozitie proprie, versurile imi apartin, cu exceptia a 3 piese, doua pe versurile prietenului meu Ovidiu Mihailescu si una dupa Ion Minulescu. Grafica este tot o incercare personala.

3. Reperele carierei muzicale a lui Walter Ghicolescu: prima aparitie scenica, cel mai important premiu castigat, cel mai important moment al carierei tale de pana acum.

W.G.: Prima aparitie scenica se pierde in istorie, totusi cele mai importante din inceputurile carierei mele sunt cele de pe scena Cenaclului Totusi Iubirea. Primul meu premiu castigat este Trofeul la prima editie a festivalului Festudis, care se desfasura la Iasi. Cel mai important moment…nu stiu…toate sunt frumoase si importante cand construiesti o cariera.

4. Ai terminat doua facultati tehnice (Ingineria si Managementul Sistemelor Tehnologice si Matematica). Nu e un conflict intre ele si poezia muzicii folk?

W.G.: “Din punctul de vedere al unui matematician, perfectiunea muzicii este comparabila cu o limita la plus infinit.” (Walter Ghicolescu). In plus, matematicianul rus Lobacevski spunea ca “Nu exista domeniu al matematicii, oricat de abstract ar fi el, care sa nu-si gaseasca aplicabilitate in viata de zi cu zi”.

5. Ce muzicienti iti plac, ii admiri, sau ti-au influentat in vreun fel carierea si/sau stilul?

W.G.: Imi plac foarte multi muzicieni de la noi si “de la ei”, dar nu stiu daca as putea spune ca mi-a influentat cineva stilul. Eu compun si cant asa cum simt. Cel mai bine ar fi sa spuna publicul cu cine ma aseaman sau nu si in ce stil ma incadrez. Ascult si ii admir foarte mult pe Eugen Avram, Ovidiu Mihailescu, Dinu Olarasu si altii, altfel spus, imi admir prietenii si colegii de breasla.

6. Ce proiecte (muzicale sau nu) ai in desfasurare in momentul de fata?

W.G.: In primul rand, suntem in plina desfasurare a Galelor Studentesti la Costinesti, unde sunt organizator si coordonator al proiectului folk si unde joile am recital. In plus, sunt bucuros sa cant alaturi de Mircea Vintila si Ducu Bertzi in alte doua seri, saptamanal. In acelasi timp mi-am propus sa infiintez o asociatie culturala care sa promoveze cultura si implicit folkul (visez sa putem promova artistii mai putin cunoscuti, dar care au ceva de spus in teritoriul folkului romanesc: Nicu Zota, Fox Studis, Bogdan Grosu, Nu Acum, Florin Paul Camen si multi altii, care, sunt convins, vor prelua stafeta generatiei paunesciene).

7. Povesteste-ne o intamplare haioasa din concerte.

W.G.: La un concert sustinut in urma cu cativa ani la Cenaclul Moldavia, un amic pilit a avut o tentativa sa cante o piesa, a uitat versurile, am intrat sa comentez  la microfon prestatia colegului si am inceput apoi sa cant si eu aceeasi piesa; problema a aparut cand m-am oprit ca si el brusc, uitand cum incepe prima strofa, chiar daca nu bausem nimic. Lumea a inceput sa rada, ca si mine de altfel…

8. Intr-o industrie muzicala dominata de, asa cum spune Mircea Baniciu, „prea multi dansatori”, crezi ca mai e loc si de cavalerii singuratici ai folkului?

W.G.: Cu siguranta folkul nu se va stinge, mai mult chiar, se observa o revigorare a acestui gen in ultimii ani. La galele studentesti am remarcat ca publicul este mai generos prin prezenta si interactiune la serile de folk decat la alte genuri de spectacol. Sansa folkului este cred ca noi ne adresam la fel de bine tinerilor, cat si varstnicilor, sau nostalgicilor dupa anii studentiei si tineretii.

9. Stiu ca in fiecare vara de cativa ani canti pe litoral. Unde te vedem in perioada urmatoare?

W.G.: Pana pe 1 septebrie sunt de gasit la Costinesti, unde concertez in fiecare seara de joi, vineri si luni. De la toamna…mai vedem.

10. Cum obisnuim ca ultima intrebare sa fie in legatura cu ForeveFolk, ce crezi despre primul portal de folk din Romania?

W.G.: Era nevoie de cu siguranta, se simtea lipsa unui asemenea portal, pentru ca in afara de radio3net, nu stiu daca se mai difuzeaza undeva atata folk. In plus este un foarte bun mod de promovare a artistilor si a evenimentelor la care sunteti parteneri media. La mai mare!!!

Ovidiu Mihailescu – Cowboy-ul Nelu (2007)

Artist: Ovidiu Mihailescu Album: Cowboyul Nelu Anul aparitiei: 2007 Casa de discuri: A and A Records Piesele de pe album:
La mare Fericit-nefericit Lili Cowboy-ul Nelu In paradis Conserva zilelor de luni Tamara Tanar si liber (1985!) Balada absurdului trist Carnavalul Zmeul Marinel si Ileana Liceu Tantra Yoga Chinezoaica 8 ore la servici

Biografia lui Ovidiu Mihailescu o puteti citi aici.

Interviul cu artistul

1. Cum te-ai apucat de muzica? Ceva influente pe-acasa? Te-a luat cineva de mana si „te-a dat la scoala de muzica”?

Ovidiu Mihailescu (O.M.): De muzica “m-am apucat” la 5 ani cand cantam melodiile italiene la moda atunci. Pe la 6 ani deja ascultam primul Beatles si stiam ca muzica e ceva de care trebuie sa te bucuri (ca si viata de altfel!). Totusi, la ora aia, de muzica se ocupa tatal meu, care era baterist in trupa “Ritmul” si tot el mi-a luat prima chitara pe la 16 ani si m-a dat in grija chitaristului trupei Adrian Zaharia (aflat acum in Canada) sa ma invetze lucrurile de baza. Dar asta n-a durat decit 6,7 luni, iar “profesorul meu” a hotarat ca stiu tot ce trebuie si lectiile au incetat. In acel moment, “m-am luat de mana” si am ascultat pana le-am tocit doua LP-uri “Veac XX” al lui Valeriu Sterian si “Albumul Galben” al lui Mircea Baniciu. E vorba de acordurile melodiilor, de armonii, de constructia muzicala. La vremea aia nu scriam inca versuri.

2. De ce tocmai muzica folk? De ce chitara, de ce nu ai ales tobe sau bass de exemplu?

O.M.: Adrian Zaharia mi-a dat de fapt lectii de chitara clasica, eu eram oricum un tip destul de potolit si deci cea mai apropiata de stilul si fiinta mea era totusi muzica folk. Bass-ul nu m-a atras, iar tobele….tata a zis: “Lasa invata tu chitara, e cel mai frumos instrument!” Si cred ca a avut dreptate!

3. Am auzit ca pregatesti un nou album. Cand va fi gata si cu ce difera de primul tau album?

O.M.: Da, cred ca va fi gata prin septembrie, dar il voi lansa abia la anul cred. E un album la care visez de mult. Piese mai vechi si mai noi, o abordare mai poetica si mai matura decat la primul album. Vor fi multe piese mai sensibile, vor fi surprize (sunt melodii pe acest album care ma surprind chiar si pe mine) si va fi o alta fateta a muzicii mele. Albumul este inca in lucru asa ca…las comentariile pentru mai tarziu.

4. Ce te caracterizeaza mai mult, piesele mai sensibile, mai sobre sau cele mai ritmate si cu acel umor usor acid?

O.M.: Chinezii spun ca TAO – stiti semnul acela jumate alb, jumate negru – este un deal care are o parte insorita si una umbrita. Cam asa sunt si eu, ambele parti au frumusetea lor! Imi place sa cant despre social, despre problemele de care ne lovim fiecare in viata de zi cu zi. Dar imi place sa imi si traiesc pe muzica visele, sentimentele, viata interioara, care este fata nevazuta a sufletului. Caracterizarile nu sunt treaba mea.

5. Muzica poeziei sau poezia muzicii? Esti mai degraba un folkist care scrie poezii sau un poet care canta?

O.M.: Si muzica poeziei si poezia muzicii! Poezia are in ea o muzica interna, altfel poemele scrise nu s-ar putea transforma in texte muzicale, dar si muzica are o poezie a ei si ca e asa stau marturie mii de cantece din muzica clasica ce imprastie un aer poetic. Sunt mai degraba un om care se bucura ca poate construi mici castele muzical-poetice, de care sa se bucure cei care trec pe plaja muzicala.

6. O amintire haioasa sau frumoasa de la un concert.

O.M.: Am un sertar special cu amintiri frumoase…. pe care scrie “Cenaclul Voua”, “Casa Eliad”, “Zona de Mijloc”, Gashkademia de Folk”, “Om Bun”, “Foreverfolk”, toti oamenii frumosi care de-a lungul anilor si-au pus sufletul in lumina scenei si au incercat sa emane bucurie, frumusete, poezie…etc.

7. Inginer de trenuri, folkist, poet, realizator de emisiune radio. Plus sot si tata. Incap toate intr-o singura persoana? Nu se cearta?

O.M.: N-au cum sa se certe, sigur au fost preturi de platit, ani de cautari si de munca, toate aceste fatzete nu s-au nascut deodata, ele au crescut cumva una din alta…pe urma ele se si completeaza, folkistul imprastie textele scrise de poet, omul de radio duce folkul mai aproape de suflete, trenul duce folkistii in turnee (sau ii ducea candva)…ca sot si parinte invat in continuare despre iubire…si asa poetul are de lucru si cercul se inchide!

8. Cum e cu Gashkademia Folk, ce va „mana pe voi in lupta“? Nu e cam inghesuiala, la „Om Bun“ ati fost 8 pe scena, unii nu au loc nici cate 2 in aceeasi sala.

O.M.: Toti dorim o scena pe care sa stralucim numai si numai noi insine, toti suntem mici Cezari in devenire. Am gandit candva ca e un gest de bun simt sa “faci loc” si altora, sa incerci sa construiesti o grupare de folkisti. La “Om Bun ” am fost cati trebuia sa fim! Din pacate, sunt mahnit pentru ca au aparut zvonuri ca “Gashkademia” ar fi impotriva cuiva sau impotriva ceva…si nu este adevarat, eu stiu bine ca, in miscarea folk de la noi, “Gashkademia” e doar un mic atelier de creatie si promovare, de aici si pana la a face declaratii despre “generatii folk”, “ierarhii”si mai stiu eu ce… Nu e o lupta, este constructia unui “Pod de piatra”, cum frumos poetiza odata Mircea Florian, pod in care fiecare generatie pune o caramida si atat.

9. Lucrare de control imaginara: iti faci o trupa de muzicieni romani cu care sa canti (bass, toba, clape, chitara solo), pe cine alegi?

O.M.: Pai daca eu cant folk, e de preferat sa cant chitara si voce….dar cum azi pe radio e nevoie de orchestrare, sa vedem… Bortun de la Taxi la Bass, Tudy Zaharescu sau Nicu Geroiu la tobe, dar si Berti Barbera la percutii auxiliare, la clape evident Adi C. Cristescu, iar la chitara solo George Baicea si, desigur, Marius Batu pentru chitari auxiliare si backing-vocals. Evident, acesta e doar un Dream Team…dar cine stie, poate la albumul 4,5…

10. Faci parte din echipa ForeverFolk, deci nu poti sa ne vorbesti de rau, iar sa ne lauzi, nu da bine. Asa ca te vom intreba ce te-a determinat sa te alaturi acestui proiect?

O.M.: Pai tocmai ca o sa va laud…pentru ca e primul site dedicat exclusiv folkului si asta spune ceva! (n-am uitat insa ca si Radio3net  are o sectiune de site dedicata, dar acolo este “si folk” la voi…). Am intrat in acest proiect in primul rand pentru ca ii cunosc pe toti membrii fondatori si ca prieten nu puteam sa ma bucur separat de realizarea lor. Pe urma, ca simplu iubitor si consumator de folk, nu aveam cum sa nu sprijin asa ceva! Si in final daca e folk, sa fie forever!

Next Page »