Un nou volum al poetului Eduard Zalle: Cantec lui Merlin

Va anuntam in urma cu ceva vreme ca Eduard Zalle isi lanseaza volumul de debut intitulat “Poezii din vremurile vechi (1977 – 1990)“ (click aici). Iata ca la mai putin de un an, acelasi autor recidiveaza, invitand publicul pe 28 aprilie 2010, la ora 15.00 la lansarea celui de al doilea volum de poezie, intitulat Cantec lui Merlin. Lansarea cartii (ce apare, ca si primul volum la Editura Eminescu) va avea loc la Muzeul National al Literaturii Romane din Bucuresti (Bd. Dacia nr. 12).

Despre acest al doilea episod al carierei literare a lui Eduard Zalle, Traian T. Cosovei spune in prefata cartii: O poezie “vrăjitorească” aflată sub sub semnul unui descântec pe care autorul, Eduard Zalle, o aşează în descendenţa trupei Beatles, (“fiecare dintre noi primeşte – aşa cum dăruieşte”) ni se dezvăluie în volumul “Cântec lui Merlin”.

Impatimit al muzicii rock, blues, folk si clasice (cu ani in urma avand chiar si o trupa rock in Constanta, pe numele ei Infra, grup pentru care a scris textele pieselor si s-a ocupat si de impresariatul acesteia), Eduard Zalle este pe cale sa devina si un textier pentru o serie de artisti folk, printre acestia numarandu-se Maria Gheorghiu, Mariana Butnaru sau Marius Matache.

Pentru informatii suplimentare, contactati autorul:

Telefon: 0722-466-300

e-mail: edzalle[la]hotmail[punct]com

Festivalului National de Arte pentru Liceeni „FLORIAN PITTIS” 2010

Consiliul Elevilor al Colegiului National „Gheorghe Lazar” din Bucuresti si Trupa de teatru AS in parteneriat cu Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” va invita la cea de-a 3-a editie a Festivalului National de Arte pentru Liceeni „FLORIAN PITTIS”, un concurs de teatru si muzica dedicat exclusiv liceenilor in memoria lazaristului Florian Pittis.

Festivalul national de arte „FLORIAN PITTIS” se va desfasura in aprilie 2010. In luna martie se vor anunta datele exacte ale festivalului. Desfasurarea festivalului nu va afecta in niciun fel vacantele scolare sau examenul de bacalaureat.

Festivalul este organizat in doua sectiuni si are o durata de 3 zile:

Ziua 1: Sectiunea I  - Teatru;

Ziua a 2-a:        Sectiunea a II-a.  – Muzica;

Ziua a 3-a: Gala si festivitatea de premiere.

Inscrierile la acest festival se fac pe baza urmatoarelor documente:

1. O inregistrare format AVI/DVD (sectiunea teatru/muzica), Audio (sectiunea muzica) a piesei;
2. Un C.V. al trupei, care trebuie sa contina: lista cu membrii trupei (elevi si coordonatori); Scurt istoric al trupei (participari la concursuri/festivale, rezultate obtinute etc.).; date de contact.

Aceste documente se depun la secretariatul Colegiului National „Gheorghe Lazar” (Bd. Regina Elisabeta nr. 48 , sector 5) pana pe data de 22 martie 2010. Materialele trimise vor fi analizate de catre o comisie de specialitate, care va selecta trupele ce isi vor prezenta spectacolul in cadrul Festivalului National de Arte „FLORIAN PITTIS”.

In cadrul sectiunii muzica, fiecare trupa/participant va trebui sa sustina un recital live de maxim 10 minute, care trebuie sa contina obligatoriu minim o piesa din repertoriul lui Florian Pittis. Organizatorii vor asigura participantilor toate necesitatile tehnice. Pentru preselectie trebuie trimisa minim o piesa din recital.

In cadrul sectiunii teatru, durata unui spectacol trebuie sa fie cuprinsa intre 15-30 de minute. De asemenea, se vor pune la dispozitia trupelor elemente de decor si recuzita.

Pentru consultarea regulamentului, cat si a altor detalii va rugam accesati site-urile: www.consiliulelevilorlazar.ro si www.trupaas.ro .

Pentru alte detalii:

Andrei Gheorghe – telefon: 0745.06.66.65 sau e-mail: andreigh@mediasat.ro

Chris Rea – Still so far to go – Bucuresti 2010

In fiecare an, Bucurestiul mai bifeaza un mare muzician ce vine sa cante pentru prima oara in Romania. In 2010, primul dintre acestia este Chris Rea, un artist din “tagma” chitaristilor de geniu, un exceptional chitarist de slide si cu un timbru usor ragusit inconfundabil. Cu un album nou proaspat editat (avand numarul 24 din cariera), intitulat Still so far to go (poate ca un raspuns la cele 50% sanse de a supravietui pancreatitei cu care a fost diagnosticat in 2001), Chris Rea a concertat si la Sala Palatului din capitala, in cadrul turneului sau mondial.

Sala plina, oameni de o anumita factura (cand s-au deschis usile, nu s-a inghesuit nimeni, ci ne-am asteptat cuminti randul, in ciuda ninsorii de afara), oaresce neintelegere cu orele (la 19.30 inca se repeta in sala). Lume buna ca de obicei – i-am vazut in fuga pe Marian Ionescu (Directia 5), Ducu Bertzi, Stefan Banica Jr. (insotit de sotie, Andreea Marin), Nicu Patoi, Mircea Toma (Catavencu), Stefan Naftanaila (Radio Romania Actualitati), Cristian Topescu.

Deschidrea serii i-a revenit lui Paul Casey. Despre care recunosc ca nu stiam nimic inaintea concertului. Un irlandez simpatic, insotit de o chitara acustica, pe care daca nu l-as fi vazut in deschidere la Chris Rea as fi zis ca e “folkist de-al nostru” (asta pentru ca articolul de fata apare pe www.ForeverFolk.com). A cantat 4-5 melodii, unele de pe albumul sau el mai recent Scrapbook (detalii pe www.PaulCaseyMusic.com), deja la a doua era prieten cu sala, care a inceput sa tina ritmul piesei, o voce calda, facuta pentru o muzica acustica (la irlandezi muzica e religie si politica de stat), iar publicul l-a tratat pe masura prestatiei.

Dar lumea deja era nerabdatoare sa apara “invitatul principal” al serii. Si nu a mai durat mult pana cand pe scena a aparut Chris Rea, imbracat lejer, in jeans si tricou, si fara prea multe pregatiri si anunturi pompoase, alaturi de trupa sa, in care l-am regasit (la una din chitarile armonie) pe…Paul Casey.

Prima piesa a fost I can’t wait for love, de parca artistul abia astepta “ofranda de dragoste” a publicului din Romania. Care i s-a alaturat imediat, cu voci, cu palme, trup si mai ales suflete deschise pentru muzici. Apoi a urmat Where the blues come from, piesa prin care l-am descoperit pe claparul sau – Neil Drinkwater, al carui solo de pian a incantat audienta.

Prima piesa ce a fost recunoscuta dupa primele note a fost Josephine, compusa pentru prima fiica a lui Chris, iar apoi am trecut la “epoca blues” a creatiei acestui chitarist pentru care slide-ul a devenit o amprenta personala (de altfel, a renuntat la accesoriul de slide doar pentru 2 sau 3 piese pe durata intregului concert). Pe Easy rider (o porecla adresata asistentelor din turele de noapte ce administrau calmante pe baza de morfina dependentilor de droguri) piesa se dezvolta exponential de la slide-armoniile lente de inceput, pana la solo-ul de forta de electric-blues.

Complexitatea compozitionala a lui Chris Rea s-a observat in varietatea pieselor acestuia, de la rock la electric blues si de la balada la rock’n’roll. Una din baladele cantate a fost And you my love. Si parca in ton cu dorintele tuturor de a scapa de iarna grea de afara, a urmat Looking for the summer, una din cele mai cunoscute piese pentru publicul roman, ce a ridicat sala in picioare.

Si pentru ca are doua fete, s-a cantat si Julia, usor modificata, pe care Chris Rea a considerat ca e timpul sa se joace cu sala, ceea ce a dat tonul bunei dispozitii in randul membrilor bandului sau. Sectia ritm (Sylvin Marc – bass si Martin Ditcham – tobe), extrem de discreti si “la obiect” pana in acel moment, au intrat in jocul lui Chris, ba Sylvin (cu o alura de luptator de comando) chiar a inceput sa danseze alaturi de acesta.

Am continuat “the blues story” cu Stony road, iar pe piesa ce da numele turneului si best-of-ului recent aparut, Still so far to go, linistea ce s-a asternut la solouri dadea senzatia ca in mana lui Chris Rea se gasea un bisturiu si nu Gibson-ul Les Paul albastru (chitarile albastre sunt o marca a acestuia, imagini cu ele fiind proiectate pe fundalul scenei pe toata durata concertului). Stainsby girls a fost piesa pe care Chris a dansat cu pasi marunti in ritmul chitarii sale si a “mitraliat” sala cu Fender-ul sau.

Se apropia finalul. In liniste s-au stins luminile, iar o lampa rosie cobora incet din plafonul scenei spre locul unde Chris a inceput sa recite versurile la The Road to Hell (part I) pentru ca apoi sa inceapa piesa atat de cunoscuta cu acelasi nume The Road to Hell (part II). Si pentru a va da seama cum a “sunat” acest moment, iata mai jos imagini de la concertul de la Budapesta din februarie 2010.

Bis-ul a fost o necessitate si a constat in On the beach si piesa pe care nimeni nu a putut sta pe scaun Let’s dance, pentru ca, asa cum a spus pe scena de mai multe ori, you’re never too old to dance. Parca parafrazandu-i si contrazicandu-i astfel pe cei de Jethro Tull si al lor Too old to rock’n’roll, too young to die.

Mi-as fi dorit si Blue cafe sau Auberge, dar e greu pentru un artist ce compune de  mai bine de 30 de ani sa cante toate melodiile. Concluzionand, daca ati ratat concertul de la Bucuresti, aveti de ce regreta. Si tot ce va putem dori este sa aveti o noua ocazie sa vedeti un artist genial cum este Chris Rea.

Pledoarie pentru Rugby

Daca ati crezut vreun moment ca in rubrica “Altele” din categoria “Nu e folk, dar ne place” le-ati vazut pe toate, va asigur ca ideile noastre sunt fara sfarsit. Astfel ca astazi vom vorbi despre rugby. Da, nu e o greseala, vorbim despre acel sport care in acceptiunea unora este barbar, violent, de neinteles mai rau ca fotbalul (ca in loc de 22 de insi care alearga dupa o minge, aici sunt 30, iar mingea mai e si ovala, deci sare aiurea). Si pe buna dreptate, veti intreba “de unde si pana unde rugby?”.

Sambata, 30 februarie, un blogger de frunce al patriei – l-am numit aici pe Chinezu – ne-a invitat pe cei interesati la sediul Federatiei Romane de Rugby (FRR) sa vizionam un film despre All Blacks si, vorba Mirifikului Mircea Vintila, pentru convorbiri, pentru cina pe tema rugby, blogging si interconectarea lor. Precizari pentru necunoscatori: All Blacks = nationala de rugby a Noii Zeelande (insula aia mai mare din dreapta Australiei, cum te uiti la harta), iar in plus, citand un participant la intalnire, All Blacks este pentru rugby ce e Olanda pentru fotbal – adica o echipa cu un joc total, spectaculos, dar care dintr-un motiv sau altul nu a avut rezultate pe masura valorii.

Toate bune si frumoase, ne-am prezentat acolo si am constatat cu uimire ca de partea cealalta a fileului (asta ca tot scriu acest articol in timp ce ma uit la finala Australian Open) se afla niste interlocutori de mare calibru: Alin Petrache (presedintele FRR), Florin Matei (secretarul general al FRR), Lucian Lorin (directorul de media al FRR), plus (si aici cei ce iubesc rugby-ul se vor ridica in picioare) Steve McDowell, antrenorul neo-zeelandez al nationalei de rugby a Romaniei si Richard Dixon, fost international scotian si selectioner al Scotiei.

Dincolo de incredibila deschidere a federatiei (intrebati jurnalistii acreditati la federatia romana de fotbal care e ideea de comunicare a acelor domni), discursurile celor doi fosti mari rugbyisti au fost absolut incredibile. Pasiunea cu care cei doi au vorbit despre rugby, descrierea impactului pe care acest sport l-a avut asupra dezvoltarii lor personale, pledoaria pentru fair-play in acest sport doar aparent dur (Richie Dixon spunea ca adversarul este cel mai important, because without the opponent, there is no game) ne-au facut pe multi din cei prezenti, desi fara mare implicare in fenomen, sa privim cu alti ochi acest sport.

Si daca stau bine si ma gandesc la efortul presupus de antrenamentele pe care acesti sportivi le fac, la accidentarile evident mult mai serioase la care se expun comparativ cu fotbalistii (si apropo de accidentari: mandria cea mai mare in rugby este ca atunci cand esti schimbat, chiar accidentat fiind, sa iesi pe propriile picioare) realizez ca expunerea de care au parte (cati din voi stiu 3 jucatori din nationala de rugby actuala) este nedrept de mica.

Pe vremuri, Romania era o forta in rugby, fiind chiar la un pas sa fie acceptata in (pe atunci) Turneul celor 5 Natiuni. Ulterior, insa, Italia a primit acest “drept”. Explicatia ne-a dat-o chiar actualul antrenor al nationalei, o legenda a sportului cu balonul diferit fata de alte sporturi de echipa (am evitat un cliseu jurnalistic, sic!): Suntem facuti din acelasi “material”, carne si sange, difera mentalitatea (Steve McDowell). Cu toate acestea, si el, si Richie Dixon sunt oameni care cred ca exista ceva nativ in romani pentru rugby, ca Romania are potentialul sa creasca in rugby.

Dupa asa “argumente” pentru rugby, filmul despre All Blacks a fost cireasa de pe tort a ceea ce utilizatorii de Twitter pot gasi ca #RugbyTweetMeet. Rugby-ul este mai mult decat un sport pentru Noua Zeelanda, este o exprimare a traditiilor unei natiuni, un dialog multicultural (iar fac paranteza – cati fotbalisti au in vocabular acest cuvant, pe care Richie Dixon l-a folosit de cateva ori pentru a sublinia ca rugby-ul formeaza caractere, nu doar sportivi) pentru ca imbina calitati ale fermierilor (reprezentati de colonizatorii arhipelagului) cu cele ale oamenilor marii (populatia bastinasa, maori). Desi pare un cliseu, e o religie. Iar un esec, o tragedie nationala. Pentru a va face o idee, dupa o greseala ce a determinat eliminarea All Blacks de la Cupa Mondiala, un component All Blacks nu a mai revenit in tara si s-a retras complet din viata publica.

Iar pentru cei care citesc ForeverFolk si care vor sa descopere acest sport si sa fie alaturi de echipa nationala, vom organiza si un concurs avand ca premiu oferit impreuna cu Federatia Romana de Rugby: o invitatie de 2 persoane la meciul de rugby Romania – Spania, ce va avea loc pe 6 februarie, incepand cu ora 14.00 pe stadionul Arcul de Triumf din Bucuresti. Vom reveni cu detalii in cursul zilei de marti, ramaneti pe receptie.

Laurentiu Ghita lanseaza o carte – beton: ZAMBETONIERA

Epigramistul Laurentiu Ghita recidiveaza. Dupa ce in 2008 a publicat volumul de epigrame Singur intre patru versuri, Laurentiu a continuat sa fie creativ si productiv in ale scrisului, astfel ca la inceput de 2010 300 de epigrame ale sale sunt stranse in volumul “Zambetoniera”, ce va fi lansat la editura ANAMAROL.

Lansarea oficiala va avea loc pe 1 februarie la Biblioteca Metropolitana din Bucuresti (Zona Piata Amzei) incepand cu ora 17.30. Lansarea mai putin oficiala, dar la fel de serioasa si imbinata cu muzica folk, va avea loc pe 7 februarie, incepand cu ora 18.00 in Mojo Brit Room din Bucuresti (Str. Gabroveni nr. 14, fostul club Backstage). Evenimentul se va produce in cadrul seriei de evenimente Pariu Pe Prietenie, organizat bilunar de Bocancul Literar si la care ForeverFolk este partener inca de la inceputurile lui. Pana la momentul publicarii acestei stiri, si-au anuntat participarea la eveniment artistii Eugen Avram si Marius Matache.

Laurentiu Ghita cocheteaza frecvent si cu rolul de textier pentru diversi artisti. Astfel, el a scris versurile unor cantece folk precum Alba ca zapada – Post-scriptum la poveste, Veveritoiul si veverituca sau Gainat si muci (Daniel Iancu), Ce de vaci in Bucuresti sau Tara momentana (Marius Matache). De asemenea, poezia lui Am trabant a castigat concursul Un catren si un refren, textul sau urmand sa devenina cantec al formatiei Spitalul de Urgenta.

“Te iubesc! Te iubesc?”

Piesele de teatru in spatiu neconventional, chiar daca multe dintre ele garantate a fi foarte bune, mi-au lasat de si mai multe ori gustul amar al unei asteptari neimplinite. Cu toate acestea, motivul pentru care am ales participarea, ca spectator, la piesa “Te iubesc! Te iubesc?” a fost experienta mai mult decat placuta a vizionarii altor piese puse in scena de Compania de teatru D’aya. (cea mai cunoscuta fiind “Dragostea dureaza 3 ani”).

Spatiul desfasurarii piesei a fost Laptaria lui Enache, loc de poveste pentru unii sau poate doar un alt club din Bucuresti. Pentru altii, pe 13 ianuarie, a fost un loc plin de farmec, zambete dar si mici intrebari care apareau pe parcursul piesei.  In regia si adaptarea lui Chris Simion, dupa “Zapezile de altadata” a lui Dumitru Solomon, piesa “Te iubesc! Te iubesc?” se revendica a fi “o reteta comica despre cum sa fim fericiti in cuplu si cum sa evitam blazarea in doi”.

El (George Corodeanu) si Ea (Corina Moise) – personaje in care, chiar fara sa vrei la un moment dat te regasesti – sunt tineri si se iubesc. El isi declara iubirea eterna, ea ar vrea sa creada dar ii e teama ca totul s-ar pierde, pana la urma se casatoresc.

“EL: Te iubesc ca un nebun.
EA: Nebunia trece.
EL: Dar dragostea rămâne.
EA: Ce mai rămâne din dragoste după ce a trecut nebunia ? Obisnuinta.”

Nu, povestea nu se termina aici, cu un asteptat “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. De fapt, povestea abia incepe. Se face un mic arc peste timp, si cuplul cu iubire si pasiune nebuna se regaseste in postura cuplului obisnuit si linistit.

“EA: Nici gelos nu mai esti ?!
EL: Cand eram gelos spuneai ca-s nebun.
EA: Ceea ce ne lipseşte noua e tocmai nebunia ! Ne-am linistit prea devreme, ne-am lasat coplesiti de oboseala, de obisnuinta, de rutina…
EL: Iar incepi?”

Discutii la miez de noapte, cand El vrea sa doarma, Ea vrea ce avea la inceput. Replici pline de umor, uneori ironice, alteori de o duritate care se simte atunci cand rasul (care nu e tocmai rasul simplu, ci mai degraba rasul amar al unei situatii in care te-ai putea gasi la un moment dat) se opreste.

“EL: Fericirea este..cand e bine…si nu ne certam…si dormim…”

Pe fundal, uneori impasibila ca o statuie, alteori marcand imaginea personajului pentru care ideea de casnicie e o farsa, dominand totusi prin forta expresivitatii scena, Manuela Harbor (cea care joaca rolul unei statui, si mai apoi al mamei Ei), este cea care impune un sens al gravitatii piesei. Cu o privire care parca poate taia, un ras ironic si rece, o calm calculat in fiecare moment, aparitia ei (chiar daca secundara) aduce un plus de valoare intregului ansamblu.

“Nu exista dragoste infinita. Ne amagim. Legile poeziei sunt altele decat legile vietii”

Fiecare moment cheie este marcat, de difuzarea pe un proiector, a unor concluzii care, pe cat sunt de amuzante, pe atat de tare te pot infiora daca le internalizezi putin. Din cauza faptului ca asezarea in Laptarie a fost relativ deficitara (in ciuda rezervarii si a faptului ca ma ajuns destul de devreme, locurile pe care le-am avut au fost destul de in spate si uneori  privirile catre anumite detalii obturate de cei din fata), s-a creat la un moment dat un fel de conventie tacita intre cei peste 100 si mai bine de spectatori. Cei care erau mai in fata sau care vedeau citeau cu voce tare replicile, iar acestea ajungeau pana in spate. Chiar daca a fost uneori deranjant, tipul acesta de relationare si de implicare a publicului in piesa a creat totusi un farmec aparte. Printre concluziile enuntate:

“In iubire fiecare are un balcon ca Romeo si Julieta pe care mai apoi isi intinde rufele”

“Secretul casatoriei fericite: sa nu ai preferinte, ci sa te multumesti cu ceea ce ai.”
“Secretul fericirii in cuplu: sa nu-ti vina ideea sa compari!”
“Daca IUBIREA este raspunsul, poti sa repeti intrebarea?”

Concluzionand, “Te iubesc! Te iubesc?” este o piesa care nu merita ratata, care va va rupe pentru o ora si un pic de cotidian, care va va face sa zambiti dar si va re-evaluati un pic ideile despre ceea ce insemana “iubire”, “casatorie”, “cuplu”.

Ca o mentiune, in cazul in care mergeti la o reprezentatie care se da in Laptarie, luati-va locuri in zona pernelor, si nu pe scaunele de bar. Acestea sunt pozitionate destul de in spate (vizibilitatea este totusi relative buna) si puteti avea nefericita ocazie ca cineva inalt sa stea in fata voastra…In rest, numai cuvinte de bine pentru regie, montaj, coregrafie, joc scenic si idee de piesa.

(Nota: Atat fotografiile, cat si replicile sunt preluate de pe site-ul Companiei de Teatru D’aya, unde puteti urmari programul urmatoarelor reprezentatii pregatite de aceasta)

“Iubirea e pe 14 februarie” – lansare

La intrebarea “Ce e iubirea?” se pot gasi zeci de raspunsuri. Unul dintre acestea, dat de un copil autist, a fost “Iubirea e pe 14 februarie” raspuns ce l-a fascinat, dar si infricosat pe cel care avea sa devina coordatorul proiectului de carte cu acest nume, Andrei Ruse.

In decembrie, pe blogul acestuia, aparea anuntul proiectului, se cautau autori, se votau coperti pentru carte. Astazi, proiectul a capatat deja o forma finala, si se anunta lansarea cartii. O antologie de poezie care incearca sa aduca in fata atat autorii cei mai buni ai ultimilor ani (unii dintre ei deja consacrati, altii la inceput de drum), dar si fenomentul poetic in sine, stil literar ce pare a fi uitat de multi cititori. “iubirea este pe 14 februarie nu încearcă să limiteze sau să explice acest sentiment care ne controlează uneori în totalitate. ba dimpotrivă, vorbind despre poezie, vrem să ducem lucrurile în cu totul alte dimensiuni şi ne bazăm pe o simţire şi receptare “artistică” a publicului.” , afirma Ruse in Intro (Prefata).

Lansarea cartii va avea loc pe 28 ianuarie, in clubul OtherSide, incepand cu ora 19:00,  in cadrul “Poeticilor cotidianului”, eveniment coordonat de Razvan Tupa, cel care este de altfel si redactorul cartii. Vor participa o parte din cei care semneaza antologia, care isi vor citi textele si vor raspunde la intrebarile publicului, coordonatorului proiectului – Andrei Ruse, si directorul editurii Vinea – Nicolae Tzone.

“Antologia  iubirea e pe 14 februarie va avea trei secţiuni:

dragoste de dimineaţă (la cafea) cuprinde autorii tinerii: Sorin DespoT, Mihai Tiţa, Cristi Cotarcea, Alexandru Drăgan, Adrian Diniş, George Serediuc, Claudiu Komartin, Raul Huluban, Radu Viancu, Andrei Ruse, Victor Ţvetov, Andrei Gamarţ, Cosmin Dragomir, SGB, Alexandru Potcoavă, Gabi Macovei, Andrei Crăciun şi Alex Nichifor.

dragoste la shopping, adună numele feminine care au trimis texte şi au fost selectate pentru volum: Livia Roşca, Ioana Bogdan, Diana Geacăr, Miruna Vlada, Andreea Oprea, Alexandra Dolfi, Eliza Nicolaina, Rita Chirian, Andra Rotaru, Diana Iepure, Livia Ştefan şi Ofelia Prodan,Domnica Drumea

dragoste la cină (spălăm mâine vasele?) reuneşte autori maturi, atât ca vârstă, cât şi ca scris, majoritatea nume deja consecrate: V Leac, Robert Şerban, Răzvan Ţupa, Dan Coman, George Vasilievici, Gelu Diaconu, Marius Ianuş, Florin Hălălău, Gelu Vlaşin, Felix Nicolau, Florin Iaru, Nicolae Tzone, Adrian Suciu, Ştefan Doru Dăncus, Mihai Vakulovski, Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Dan Cârlea, Ovia Herbert şi Mugur Grosu, Ioan Es Pop,  Constantin Acosmei, Mihail Gălățanu și Șerban Foarță”

(sursa: andreiruse.ro)

Puteti urmari informatii legate de lasare, proiecte, autori, atat pe site-ul dedicat cartii, cat si pe pagina de Facebook a acesteia.

Impro-teatru cu trupa “Obligo”

Ne-am obisnuit sa definim teatrul in termenii clasici ai povestii ce se intampla pe o scena, cu un scenariu bine stabilit, curgand de la piese antice pana la cele post-moderniste. Putem povesti despre o piesa de teatru unei terte persoane, iar aceasta sa regaseasca (fie si partial) povestirea in momenul confruntarii cu scena. Exista, totusi si altfel de modalitati de exprimare artistica prin jocul actoricesc.

Unul din acesta este “teatrul de improvizatie”, tehnica dezvoltata in special sub forma jocurilor de catre Viola Spolin, in perioada anilor 1940 si Keith Johnson, in perioada anilor 1970. Scopul initial a fost acela de a dezvolta anumite abilitati necesare oricarui actor, precum dictia, reactia in fata unor evenimente neprevazute in program, spontaneitatea. Fenomenul a dobandit, incet si sigur, intindere, ajungand astazi mai mult sa fie perceput mai mult decat un joc, cat o forma de “performance act” ce destrama clasicele bariere dintre actori si public.

Una dintre trupele care reprezinta curentul impro este Obligo. Ii puteti gasi usor, in orice luni, incepand cu orele 20.00, in club Mojo, cu showul “Imprivizatii si alte dinalea…” (da, este vorba de acelasi club care martea aduce “povestile de folk” in Bucuresti).

De ce merita sa ii vedeti? Motivul general ar fi acela ca toti avem nevoie din cand in cand de o portie sanatoasa de ras, de un moment de detasare de probleme scolare, casnice sau muncitoresti. Pentru ca nu ai cum sa te plictisesti, in conditiile in care publicul este cel care decide mare parte din scenarii: ei desemneaza locurile unde se petrece actiunea, ei aleg titluri pentru anumite momente, ei scriu replici pe foi cu care actorii trebuie sa creeze povesti. Mai mult decat atat, chiar daca o parte din “jocuri” se repeta (atentie, nu aveti de-a face cu o piesa de 2 ore, ci cu o serie de momente in care actorii se confrunta cu diverse situatii: de la “Obligo de intrebari” – joc in care cei doi protagonisti trebuie sa formuleze replicile numai sub forma de intrebari – pana la “Obligo de sunete” – in care avem o situatie, un actor care emite sunetele corespunzatoare si unul care trebuie sa mimeze conform situatiei dar si conform sunetelor), nicio replica, nici un scenariu, nici un zambet iscat pe fata celor din fata nu suporta repetare.

Showul de luni din Mojo este o contructie de puzzle in care tu poti decide imaginea, tu poti taia piesele, si ii poti vedea pe cei prezenti pe scena cum le dau o forma finala. Este un moment in care asisti la un spectacol de dans, muzica, teatru, dar mai ales la demonstrarea talentului celor 6 responsabili de seara (pentru data de 14 decembrie, cand am participat eu, numele acestora au fost: Teodor, Serban, Alex –mare, Adriana – debutanta si cu emotiile aferente, Vlad – responsabil si cu partea muzicala a showului si Murzea – prezentator, moderator si legatura constanta dintre public si scena).

Impro-Obligo este un tratament garantat pentru detensionarea nervoasa, pentru evadarea din plictiseala, si mai ales pentru generarea unei stari de buna-dispozitie.

Detalii despre trupa si despre showurile ce au fost si ce-or sa fie, gasiti la adresa obligo.wordpress.com

PS: Un sfat pentru cei care doresc sa participe ar fi sa isi faca rezervari, pentru ca experienta empirica mi-a demonstrat (in doua cazuri distincte) ca publicul este destul spre supra-numeros.

“Comedia norilor” la Teatrul National Bucuresti

Intr-o perioada in care am auzit poate mult prea multa lume plangandu-se de lipsa spectatorilor la evenimente de ordin cultural, ne-am facut curaj sa pasim in Sala Mare a Teatrului National Bucuresti. Daca pentru multa lume termenul de TNB desemneaza in genere unul din locurile de intalnire cele mai cunoscute din Bucuresti, pot spune cu incantare ca intr-o joi destul de friguroasa la inceput de decembrie, la reprezentatia piesei “Comedia norilor”, sala a fost plina.

“Comedia norilor” se doreste a fi o interetare, in varianta moderana si sub regia lui Dan Tudor, a uneia dintre cele mai vechi piese de teatru, semnata de Aristofan. Problema de fond se concentreaza pe felul in care sofistii pot sa argumenteze orice, pornind de la premise false sau jucandu-se cu oratoria si cu termeni geneal acceptati.

Strepsiade (Alexandru Bindea) este un parinte simplu, fara prea multa cultura, dar care a auzit de renumele Scolii lui Socrate si isi doreste sa isi convinga fiul sau, Fidipide (Razvan Oprea) se duca acolo. Motivul este simplu si cat e poate de uman: ruinat fiind de cursele de cai ale fiului sau, Stresiade este convins ca Socrate il va invata arta vorbirii atat de abile incat sa il scape de datorii.

Intalnirea dintre Srepsiade si reprezentantii scolii filosofice este una care genereaza, chiar si involuntar, hohote de ras. Intampinat de Oratorie, Geometrie, Astrologie si Dans, puratat intr-un val de cuvinte care mai de care mai ametitoare de catre nimeni altul decat Socrate (interpretat de catre Mircea Albulescu), momentul culminat este declansat de aparitia norilor, cei care, pare-se ca ar fi de fapt si de drept, zeitatile care guverneaza lumea. Corul norilor este format din Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Oana Vanatoru, Victoria Dicu, Raluca Petra si Afrodita Andron, si, din pacate, mi-au lasat impresia ca deseori ca nu se prea simteau in largul lor pe scena, jocul lor avand totusi un caracter simbolic destul de ridicat.

Fidipide este si el pus fata in fata cu argumentele si jocurile de cuvinte, cu bufatoria in care cuvintele sunt folosite doar pentru a jongla cu ele. De departe una din marcile representative ale piesei o constituie “lupta” dintre rationamentul drept (Monica Davidescu) si argumentul nedrept (Ilinca Goia).

Printre punctele plus pe care le primeste piesa se afla continua interactionare cu publicul, desfasurarea destul de alerta a actiunii si comicul de situatie (mult mai bun, din punctual meu de vedere, decat cel de limbaj). Mai mult, trebuie remarcat jocul domnului Albulescu, chiar daca cu un rol destul de scurt pentru gustul meu. Un Socrate venit de jos spre a se pozitiona deasupra tuturor, plin de ironie si de forta, si care ia in deradere atat zeii, cat si muritorii, pentru ca el detine cea mai importanta virtute: ratiunea. Din pacate, punerea in scena a unei comedii cu atata vechime si incercarea de a o transpune intr-un mod cat mai modern, poate aduce si mici erori : scenografia mi s-a parut un pic prea post-modernista (reprezentarea unei case prin niste cutii de carton foarte mari), iar uneori jocul actorilor si incercarea acestora de a convinge de ceea ce spun pareau pe alocuri fortate.

Cu toate acestea, piesa este una care deconecteaza, si care reuseste sa scoata in evident mesajul ei cu vechime istorica si actualitate faptica: cu toate ca scoala socratica a fost intemeiata pe forta rationamentului si a argumentului bine construit, exista tertipuri verbale si rationamente nedrepte, exista jocuri printre si cu ajutorul cuvintelor care pot induce in eroare. Tocmai de aici paralela dintre nori si rationamente: si unele si altele sunt caracterizate de inconsistenta, in ciuda faptul ca sunt prezente pregnante in viata oricarui muritor sau zeu.

Se lanseaza volumul colectiv de poezie “Iarna” la Iasi

Asociatia “Universul prieteniei” va invita sa participati vineri 11 decembrie 2009, incepand cu ora 19, la Ateneul Tatarasi din Iasi la un spectacol de muzica, dans si poezie organizat cu ocazia lansarii volumului colectiv de poezie “Iarna”. Autorii ce au contribuit la acest volum sunt Gabriela Beldie, Dorina Ciocan, Verona Corvin, Elena Paduraru, Violetta Petre si Gheorghe S. Voicu Rociu.

Acesta incheie Ciclul Anotimpurilor, care a inclus pe rand Primavara, Vara, Toamna si acum Iarna.

Spectacolul va include un recital de poezie al actritei Ramona Dorneanu, unul de muzica folk sustinut de Sandel Spinu, iar ansamblul de dansuri experimentale “Coconite” va dansa pe muzica lui El Eduardo.

Next Page »