Chris Rea – Still so far to go – Bucuresti 2010

In fiecare an, Bucurestiul mai bifeaza un mare muzician ce vine sa cante pentru prima oara in Romania. In 2010, primul dintre acestia este Chris Rea, un artist din “tagma” chitaristilor de geniu, un exceptional chitarist de slide si cu un timbru usor ragusit inconfundabil. Cu un album nou proaspat editat (avand numarul 24 din cariera), intitulat Still so far to go (poate ca un raspuns la cele 50% sanse de a supravietui pancreatitei cu care a fost diagnosticat in 2001), Chris Rea a concertat si la Sala Palatului din capitala, in cadrul turneului sau mondial.

Sala plina, oameni de o anumita factura (cand s-au deschis usile, nu s-a inghesuit nimeni, ci ne-am asteptat cuminti randul, in ciuda ninsorii de afara), oaresce neintelegere cu orele (la 19.30 inca se repeta in sala). Lume buna ca de obicei – i-am vazut in fuga pe Marian Ionescu (Directia 5), Ducu Bertzi, Stefan Banica Jr. (insotit de sotie, Andreea Marin), Nicu Patoi, Mircea Toma (Catavencu), Stefan Naftanaila (Radio Romania Actualitati), Cristian Topescu.

Deschidrea serii i-a revenit lui Paul Casey. Despre care recunosc ca nu stiam nimic inaintea concertului. Un irlandez simpatic, insotit de o chitara acustica, pe care daca nu l-as fi vazut in deschidere la Chris Rea as fi zis ca e “folkist de-al nostru” (asta pentru ca articolul de fata apare pe www.ForeverFolk.com). A cantat 4-5 melodii, unele de pe albumul sau el mai recent Scrapbook (detalii pe www.PaulCaseyMusic.com), deja la a doua era prieten cu sala, care a inceput sa tina ritmul piesei, o voce calda, facuta pentru o muzica acustica (la irlandezi muzica e religie si politica de stat), iar publicul l-a tratat pe masura prestatiei.

Dar lumea deja era nerabdatoare sa apara “invitatul principal” al serii. Si nu a mai durat mult pana cand pe scena a aparut Chris Rea, imbracat lejer, in jeans si tricou, si fara prea multe pregatiri si anunturi pompoase, alaturi de trupa sa, in care l-am regasit (la una din chitarile armonie) pe…Paul Casey.

Prima piesa a fost I can’t wait for love, de parca artistul abia astepta “ofranda de dragoste” a publicului din Romania. Care i s-a alaturat imediat, cu voci, cu palme, trup si mai ales suflete deschise pentru muzici. Apoi a urmat Where the blues come from, piesa prin care l-am descoperit pe claparul sau – Neil Drinkwater, al carui solo de pian a incantat audienta.

Prima piesa ce a fost recunoscuta dupa primele note a fost Josephine, compusa pentru prima fiica a lui Chris, iar apoi am trecut la “epoca blues” a creatiei acestui chitarist pentru care slide-ul a devenit o amprenta personala (de altfel, a renuntat la accesoriul de slide doar pentru 2 sau 3 piese pe durata intregului concert). Pe Easy rider (o porecla adresata asistentelor din turele de noapte ce administrau calmante pe baza de morfina dependentilor de droguri) piesa se dezvolta exponential de la slide-armoniile lente de inceput, pana la solo-ul de forta de electric-blues.

Complexitatea compozitionala a lui Chris Rea s-a observat in varietatea pieselor acestuia, de la rock la electric blues si de la balada la rock’n’roll. Una din baladele cantate a fost And you my love. Si parca in ton cu dorintele tuturor de a scapa de iarna grea de afara, a urmat Looking for the summer, una din cele mai cunoscute piese pentru publicul roman, ce a ridicat sala in picioare.

Si pentru ca are doua fete, s-a cantat si Julia, usor modificata, pe care Chris Rea a considerat ca e timpul sa se joace cu sala, ceea ce a dat tonul bunei dispozitii in randul membrilor bandului sau. Sectia ritm (Sylvin Marc – bass si Martin Ditcham – tobe), extrem de discreti si “la obiect” pana in acel moment, au intrat in jocul lui Chris, ba Sylvin (cu o alura de luptator de comando) chiar a inceput sa danseze alaturi de acesta.

Am continuat “the blues story” cu Stony road, iar pe piesa ce da numele turneului si best-of-ului recent aparut, Still so far to go, linistea ce s-a asternut la solouri dadea senzatia ca in mana lui Chris Rea se gasea un bisturiu si nu Gibson-ul Les Paul albastru (chitarile albastre sunt o marca a acestuia, imagini cu ele fiind proiectate pe fundalul scenei pe toata durata concertului). Stainsby girls a fost piesa pe care Chris a dansat cu pasi marunti in ritmul chitarii sale si a “mitraliat” sala cu Fender-ul sau.

Se apropia finalul. In liniste s-au stins luminile, iar o lampa rosie cobora incet din plafonul scenei spre locul unde Chris a inceput sa recite versurile la The Road to Hell (part I) pentru ca apoi sa inceapa piesa atat de cunoscuta cu acelasi nume The Road to Hell (part II). Si pentru a va da seama cum a “sunat” acest moment, iata mai jos imagini de la concertul de la Budapesta din februarie 2010.

Bis-ul a fost o necessitate si a constat in On the beach si piesa pe care nimeni nu a putut sta pe scaun Let’s dance, pentru ca, asa cum a spus pe scena de mai multe ori, you’re never too old to dance. Parca parafrazandu-i si contrazicandu-i astfel pe cei de Jethro Tull si al lor Too old to rock’n’roll, too young to die.

Mi-as fi dorit si Blue cafe sau Auberge, dar e greu pentru un artist ce compune de  mai bine de 30 de ani sa cante toate melodiile. Concluzionand, daca ati ratat concertul de la Bucuresti, aveti de ce regreta. Si tot ce va putem dori este sa aveti o noua ocazie sa vedeti un artist genial cum este Chris Rea.

Pe scena cu Celelalte Cuvinte

Formatia oradeana Celelalte Cuvinte (care va implini, in luna decembrie, 28 de ani) a sustinut ieri seara, 22 octombrie 2009, un concert in Clubul Silver Church, dupa o absenta de cateva luni pe scenele bucurestene.

Concerte rare, dar faine. Cam asa s-ar putea caracteriza activitatea live a formatiei Celelalte Cuvinte. Poate ca, tocmai din aceasta cauza, aseara, clubul Silver Church a fost plin ochi de fanii trupei. Te-ai fi gandit ca, pe fond de criza, lumea ar dori mai degraba sa stea in casa decat sa cheltuiasca 30 sau 40 de lei pe un concert al unei trupe romanesti. Se pare ca nu e asa. Dar va spun ca a meritat!

Cuvintele s-au urcat pe scena in jurul orei 21.15 si au deschis seara cu piesa care da numele ultimului album de studio, „Stem“. Au continuat cu hiturile de pe albumele Armaghedon, Vinil si Ispita, ocolind cu grija piesele de pe „NOS“. O surpriza placuta a fost regasirea in playlistul de concert a piesei „Lumea de apoi“, dar si melodiile obisnuite, precum „O sa am“, „Neam blestemat“, „Asa e viata mea“ sau „Intre vise“, au fost apreciate.

Calin Pop, solistul si chitaristul trupei, a fost mai deschis cu publicul fata de alte concerte. Fanii au cantat impreuna cu ei melodiile, Calin „cedand“ locul celor din sala la refrene. Am savurat, de altfel, un solo de tobe, gratie lui Leontin Iovan si un mic solo de bass al lui Marcel Breazu. Claviatura lui Tiberiu Pop nu s-a dezmintit nici de data aceasta, fiind pe cat de rascolitoare, pe atat de induiosatoare in intro-ul melodiei „Randul tau“. Piesa „Iarba prin par“ a fost lasata printre ultimele care s-au cantat, iar, in timp ce Cuvintele ne spuneau „Daca vrei“, un cuplu dansa in fata scenei, un gest apreciat de Calin.

Multumind publicului, trupa iese de pe scena lasand in urma lor un nor de fum, datorat tehnicienilor clubului. In strigatele publicului care scandau numele formatiei, Cuvintele se intorc pe scena si incep sa cante „Un sfarsit e un inceput“. Dupa terminarea piesei, Calin prezinta membrii trupei, apoi ies din nou, doar pentru a se intoarce pentru un al doilea bis, cu melodia „Zmeie“ de pe ultimul album. Incet, dupa terminarea piesei, fiecare isi lasa intrumentele pe scena si se retrag in culise, declarand astfel incheierea concertului.

Pe cat de repede s-a umplut Silver Church cu o jumatate de ora inainte de concert, pe atat de repede s-a si golit. Insa publicul nu a fost dezamagit, din contra. Cuvintele au dat tot ce au avut mai bun, sunetul a fost impecabil, ca de obicei, datorita lui Ovidiu Rosu, sunetistul si prietenul trupei, playlistul variat, energiile pozitive, pletele zburatoare, dar placerea de a fi partas la un concert Celelalte Cuvinte a contat, poate, cel mai mult.

Sabina Lazar

Blues, rock& boogie – ZZ Top la Bucuresti

Ati accepta sa fiti barbierit in direct pentru 1 milion de dolari? Stiu, o sa spuneti ca ati accepta pentru doar 1 000 si ca trebuie sa fie nebuni cei care ar refuza. Poate ca cei care au facut-o sunt un pic nebuni, dar barba este probabil cel mai cunoscut simbol al trupei lor. Pentru ca, doamnelor si domnilor, vorbim de inconfundabila trupa americana ZZ Top, cea mai longeviva trupa in aceeasi componenta (canta impreuna din 1969).

Iar ZZ Top au adus aseara la Bucuresti atat muzica lor, un texas blues cu puternice influente rock, cat si tot ce inseamna brand-ul ZZ Top – nelipsitii ochelari de soare, chitarile custom-made (facute special pentru ei), palariile si, bineinteles, barbile celor doi chitaristi – Billy Gibbons – chitara, voce, Dusty Hill – bass, voce. Trebuie spus ca si cel de-al treilea membru al formatiei, Frank, tobosarul ZZ Top, nu e cu nimic mai prejos decat ceilalti doi, numele lui de familie fiind … Beard (barba in lb. Engleza).

Deschiderea serii a fost facuta de trupa romaneasca Cri-Gri, un proiect foarte interesant ce ii include printre altii pe Stefan Mardale (bass, voce) – o constanta a genurilor folk si rock din ultimii 15 ani, Catalin Stefanescu-Patrascu (chitari) – Lector dr. La Catedra Chitare cu Coarde de la Universitatea de Muzica din Bucuresti, Zsolt Bara – chitara, Daniel Ivascu (percutii). Cu ingrata, dar placuta sarcina de a pregati lumea de ceea ce va urma, Cri Gri au cantat in special piesele lor, precum Iti spuneam, La drum, Dis de dimineata, Tinerete fara batranete, Ai ajuns in rai, dar si un excelent cover dupa Hoochie Coochie Man, rezultat prin traducerea in limba romana a versurilor melodiei, iar tilul obtinut prin transcrierea aproximativ fonetica a titlului original Car sacii cu ciment. Per total, o prestatie agreabila, bine structurata, bine primita de public, deci, bravo, Cri-Gri!

Dar, it’s show time! (din lb. eng., e timpul pentru spectacol). Si totul a vibrat cand pe scena au urcat “purtatorii de fulgere” (aluzie la logo-ul trupei in care cei doi de ZZ sunt alungiti imitand parca un fulger), iar debutul s-a facut cu Got me under pressure.

Asa cum face la concertele din fiecare tara, Billy a aratat ca a invatat cateva cuvinte in romana, intreband publicul daca se simte bine. Si tot Billy a declamat ca “e timpul pentru blues” si a solicitat ajutorul “technicians” pentru ca lipsea …the blues hat (palaria de blues). Iar domnii au fost cu siguranta incantati de aparitia celor doua foarte “tehnice” domnisoare (care se pare ca insotesc trupa peste tot in turneu) si care au adus pe scena in uralele salii palaria cu pricina. Urmarea a fost cat se poate de fireasca, baietii cantand Future blues, o piesa apartinandu-i lui Willie Brown, un bluesman din anii ‘50.

E greu de descris “colaborarea” dintre trupa si public la piese precum Cheap sunglasses sau Foxy lady, celebra piesa a lui Jimy Hendrix, pe care trupa o canta constant in concerte. Pentru ca vocile tuturor s-au transformat intr-un ecou al trupei, iar palmele fanilor tineau ritmul alaturi de tobele lui Frank.

N-au lipsit nici Pincushion sau Legs, unde si-au facut aparitia faimoasele chitari…imblanite. Nu, nu e o gluma, e tot una din gaselnitele ZZ Top, cu 2 chitari albe, “garnisite” cu blana de aceeasi culoare.

Desi pare un tip serios, Billy a intretinut in permanenta atmosfera cu glumele sale sau aratand publicului “tatuajul” secret de pe spatele chitarii sale (“BEER”). Si pentru ca e un texan adevarat, nu a ezitat sa “guste” un whiskey pe scena direct din sticla si sa isi aprinda tacticos un trabuc, in timp ce pe monitoare se derulau imagini cu campurile petrolifere de alta data din Texas.

Si pentru ca “romanul s-a nascut poet”, sau daca nu poet, macar inventiv, au existat un grup de fani ce au stiut sa se faca remarcati printr-un machiaj…mai special (foto). Iar lor le-a fost dedicata de catre trupa cea mai cunoscuta piesa a lor Gimme all you lovin’. Dublata imediat de Sharp dressed man, pentru ca satisfactia publicului sa fie maxima.

Nimic nu e intamplator intr-un concert ZZ Top – coregrafia celor doi “barbosi” este impecabila, costumele sunt “uniforme de concert”, chitarile sunt “asortate”, iar fiecare melodie era “dublata” pe fundal de imagini din clipurile trupei, dominate de The Eliminator (celebrul Ford coupe din videoclipurile ZZ Top), choppere si femei frumoase. Pasiunea pentru motoare a baietilor se regaseste in cele mai neasteptate obiecte – stativele de microfoane au forma unor tevi de esapament de motociclete. De altfel, nu de putine ori sunt considerati o trupa de “bikeri”.

Si am fi cantat toata noaptea, si am fi dansat pana la ziua, dar si lucrurile frumoase au un sfarsit, iar bis-ul a fost asigurat pe Tube Snake Boogie.

Poate ZZ Top nu e un nume de talia Metallica. Poate ca Iris are mai multi fani in Romania (au fost mai multi la concertul acestora la Polivalenta). Poate ca ZZ Top nu sunt niste vitezisti virtuozi ai instrumentelor. Dar muzica lor, showul facut de Billy, Dusty si Frank este unic, cu o amprenta bine definita, ceea ce face ca o piesa ca Gimme all your lovin’ sa ridice tensiunea salii, sa faca oamenii sa danseze.

Foto: www.RockStage.ro si Christian Nasulea

Muzica de vioara cu scop

Ne-am obisnuit sa apelam des la muzica in scop curativ: atunci cand avem nevoie de un insotitor de drum, atunci cand ne simtim singuri, sau pur si simplu cand vrem sa ne trezim mai usor si sa ne umplem sufletele de stari.

Va propun, de data aceasta, un concert de vioara care are mai mult decat scopul de a va umple de muzica. In conditiile in care de multe ori ne plangem ca imaginea Romaniei din punct vedere cultural in strainatate nu este promovata, sau ca nu avem muzicieni de calitate, acest concert este o chemare de atitudine. Pe scurt, este vorba de  un concert cu scopul de a strange banii necesari pentru continuarea studiilor in strainatate a unei artiste de real talent : Cristina Beteringhe.

Concertul va avea loc pe data de 2 septembrie, la Centrul National al Dansului, si va fi sustinut de Cristina Beteringhe si trei prieteni de suflet: Anda Rusu, Cristian Costache si Razvan Garbea.

Cristina Beteringhe este studenta la una dintre cele mai bune scoli de muzica din Olanda – Prince Klaus Conservatory din Groningen si la 24 de ani are in palmares o serie de distinctii internationale  (Premiul I – la sectiunea “muzica de camera” in cadrul concursului “Citta di Stressa” Italia sau bursa de studii “Constantin Silvestri” prin intermediul careia a avut ocazia sa studieze timp de un an de zile la “The Mary Erskine School” din Edinburgh) si recitaluri atat la nivel national, cat si la nivel international.

Impreuna cu cei trei buni prieteni ai sai, concertul pregatit pentru inceputul toamnei un concert care contine muzica pentru toate tipurile de ascultatori: bucati clasice, muzica spaniola sau combinatii inedite de vioara-chitara ce asigura diversitatea de stiluri, precum si faptul ca va veti regasi macar intr-o bucata muzicala de acolo.

Fiind un concert care are ca scop strangerea de fonduri, biletele vor avea pretul de 50 RON (si o serie mai mica de bilete de 25 de RON). Puteti rezerva unul sau mai multe bilete (ele vor fi achizitionate la fata locului) printr-un email la adresa violin_concert[at]yahoo[dot]com, care sa contina numele, tipul si numarul de bilete dorite.

Mai multe detalii despre cine si ce se va canta, gasiti pe blogul oficial al concertului: violinconcert.blogspot.com

Carlos Santana la Bucuresti

Noi, echipa Forever Folk, ne-am facut un obicei ca in fiecare an sa mergem “in haita” la un concert major. Daca in 2008 am fost la concertul Whitesnake – Def Leppard – Iris (recenzia acestui concert o puteti citi aici), anul acesta am optat tot pentru un concert BestFest si anume inegalabilul, inimitabilul si alte cele cu prefixul “in” si sufixul “il”, Carlos Santana.

Expeditia incepe, ca si anul trecut, cu ceva ploaie. Ne-am dotat cu umbrela si pelerina, dar la intrarea in arena suntem informati ca umbrela trebuie parcata, iar in schimbul ei vom primi o pelerina de ploaie (cam pretentios spus pt un sac cu maneci, dar sa zicem). In fine, iata-ne in arena, unde lumea se cam ascunde de ploaie pe sub diferite umbrele si corturi ale organizatorilor si sponsorilor. Sunt doua scene – tocmai pentru a permite unei trupe sa cante, in timp ce precedentii demonteaza si se instaleaza cei ce urmeaza.

Prima trupa pe care o ascultam ca parte din festival se cheama The Ting Tings, formata din 2 membri – fata si baiat – de la care am reusit sa remarc doar multifunctionalitatea lor interpretativa (fiecare din ei canta la mai multe instrumente – toba, bas, clapa, beat sampler, chitara, voce), pentru ca piesele ma depaseau din punct de vedere compozitional. In fine, oamenii si-au dat silinta, daca nu imi plac mie nu inseamna ca nu pot sa placa altora.

Privirile se indreapta apoi spre scena vecina, unde apar The Charlatans. Baietii nu sunt la prima aparitie in Romania, ei fiind cei ce au deschis concertul celor de la Rolling Stones de la Bucuresti. Sarlatanii sunt adeptii deja clasicului britpop (o ramura a rockului alternativ atat de popular si pe la noi), muzica lor ducandu-ne cu gandul spre Oasis, Blur sau chiar Placebo. Cu un basist mai mult decat sectie ritmica pentru trupa, cu un foarte bun clapar ce a facut minuni cu al sau Hammond (despre acest instrument vom mai vorbi in acest articol), cu un chitarist solo foarte disciplinat (calitate rara pentru aceasta categorie de instrumentisti, mereu dornici sa isi arate muschii) si un tobar corect dar cu nimic iesit din comun, The Charlatans si-au indeplinit misiunea, aceea de a pregati publicul pentru ceea ce urma. Insa exista o parere destul de populara in showbiz ca cel care deschide concertul unui nume mare este doar “carne de tun”, pentru ca oricum cei din public sunt veniti pentru capul de afis. Astfel ca adeptii rockului britanic cu siguranta si-ar dori sa ii vada pe The Charlatans intr-un show separat, tocmai pentru a putea da cu adevarat dovada valorii lor muzicale.

Dar cum ajunsesem la Ora H, era timpul ca showul sa inceapa. Iar primul lucru care m-a frapat ar fi ca in public se gaseau si oameni care l-au descoperit pe Santana la Woodstockul din 1969, dar si tineri pentru care muzica lui Santana inseamna Maria, maria.

Showul a inceput cu Soul sacrifice – poate tocmai pentru a sublinia arcul peste timp cu Woodstockul (acolo unde piesa a ramas in istoria festivalului datorita solo-ului de tobe al lui Michael Shrieve, cel mai tanar muzician ce a cantat in festival).

Sunt critici care obiecteaza la adresa performantei muzicale ale lui Santana – ca multe din cantecele pentru care este cunoscut nu ii apartin (Black magic woman este scrisa de Peter Green de la Fleetwood Mac, Oye como va e scrisa de Tito Puente, un cantaret de latin jazz si mambo), ca ultimele albume au o tenta comerciala accentuata, ca nu este un virtuoz de talia lui Joe Satriani sau John Petrucci (Dream Theather). Argumentele lor insa sunt valabile pana la un punct. Pentru ca desi canta piese scrise de alti artisti, Santana isi lasa o amprenta  personala pregnanta pe acele piese, nefiind simple coveruri (asa cum se poarta des pe la noi in ultima vreme, de vom ajunge sa avem mai multe trupe de coveruri decat trupe care sa isi cante piesele proprii). Ca sa nu mai vorbim de piesele prin care Santana isi aduce un omagiu celor ce i-au marcat stilul si cariera (de ex. John Coltrane si a sa piesa A love supreme).

Si am fi nedrepti sa nu vorbim de explozia pe care o aduce muzica sa, de energia de care a debordat mai bine de doua ore “batranelul” Carlos (are totusi 62 de ani). Fie ca au fost pasaje de flamenco, de latin jazz, de rock sau chiar pasaje de inspiratie clasica, cuvantul dominant al muzicii sale a fost pasiunea. Pentru ca filigranul de jazz se imbina cu puterea rockului, flacara flamenco-ului si eleganta muzicii clasice, totul intr-o muzica ce misca totul in jur. Pe langa piesele deja amintite, au mai fost pe rand Samba pa ti, Corazon espinado, Black magic woman, Evil way, Vive la vida, She’s not there, Smooth. Cantece din toate timpurile, cantecele ce au creat un idol. Iar pe ecranul de pe fundal rulau imagini cu artistul de-a lungul carierei sale.

Cateva cuvinte si despre oamenii minunati ce i-au fost alaturi pe scena. Sectia ritm a fost exploziva. Dincolo de bas si tobe, percutia in sine e un subiect de poveste. Pe cei doi domni ii cheama Raul Rekow (ce domneste peste congasuri) si Karl Perazzo (regele bongosurilor), dar nu stiu numele tuturor elementelor de percutie pe care cei doi le-au utilizat la un anumit moment al showului. De altfel, si cei doi vocalisti au contribuit la partea de percutie la unele piese, cu tamburine, maracas sau guiro. Ce sa mai vorbim de Benny Rietveld, un basist absolut uimitor, cu interventii picante si la obiect (personal m-am indragostit de slap-urile sale), sau de tobosarul Dennis Chambers, un tobar de o viata pe scena (la propriu, canta in cluburi de la 6 ani), bine armonizat, dar si bine individualizat intre cei doi percutionisti geniali. Revenind la minunatul instrument numit Hammond organ (observati ca nu am spus keyboard), se pare ca a fost surpriza serii. Dar spre deosebire de The Charlatans, in piesele lui Carlos Santana, Hammond-ul aduce alta aroma, acel feeling de rock’n'roll cu aroma latino, dar si sunetele versatile de blues si jazz, fiind parte integranta a sound-ului Santana (primul exemplu care imi vine in minte e intro-ul piesei Black Magic Woman). Iar pe domnul responsabil de acest fapt il cheama Chester Thompson.

Suflatorii? Bill Ortiz (trompeta) si Jeff Cressman (trombon) aduc acea aroma de mariachi in melodii (sa nu uitam originile mexicane ale lui Carlos Santana). Cei doi vocalisti – Andy Vargas si Tony Lindsay – se completeaza extrem de bine, imbinand accentele latino ale primului cu elementele de soul si R&B ale celui de al doilea. Cat despre Tommy Anthony, chitaristul trupei, mi se pare ca are cea mai ingrata pozitie, aceea de a fi chitarist in umbra unui mare chitarist. Dar daca vedeti pe youtube clipuri cu Eric Clapton alaturi de Dire Straits sau de Mark Knopfler ca back-guitar pentru Clapton si trupa sa, veti intelege ca valoarea unui muzician rezida si in capacitatea de a-si indeplini rolul intr-o trupa, nu doar in a-ti arata “muschii”. Si pentru ca aschia nu sare departe de trunchi, un al doilea “clapar” nu a fost altcineva decat Salvador Santana, fiul lui Carlos. Care insa, ca orice fiu de parinte celebru, va avea mult de muncit pentru a demonstra ca e mai mult decat fiul tatalui sau.

Despre Santana am putea vorbi la infinit, dar ce mi s-a parut remarcabil e ca fiecare artist al trupei a avut momentul sau de glorie, iar chitara lui Carlos a fost intr-un permanent dialog cu fiecare din instrumente. Poate pentru ca artistii cu adevarat mari stiu sa primeasca cu demnitate gloria si sa o imparta cu generozitate.

PS La iesire am recuperat si umbrela

Acustic Live Music Camp, 24-30 august

Asociatia Culturala “Acustic Live” organizeaza in perioada 24-30 august 2009, a doua editie a taberei de chitara pentru tineri si persoane interesate.  Astfel, aveti ocazia sa invatati chitara alături de profesori-artisti, cu experienta scenica, in zona de munte Valea Manastirii, judetul Alba.

Astfel, in funcţie de nivelul avut, doritorii pot opta pentru cursuri de: chitara clasica, chitara flamenco, chitara folk, chitara acustica, bass, jazz, chitara electrica. Printre cei care vor sustine cursuri de chitara se numara: Andrei Rosulescu, Iarina Copuzaru, Andras Varga si Silvan Stancel.

In cadrul acestei editii va avea loc si o lansare oficiala a metodei de chitară electrică intitulată INTRODUCERE IN STUDIUL CHITAREI ELECTRICE semnată de Andrei Rosulescu si aparuta la Editura Muzicala in februarie 2009.

Detalii suplimentare despre tabara pot fi obtinute vizitand http://tabarachitara.blogspot.com/

Richard Clayderman in Suceava – concert extraordinar pe Stadionul Areni

Miercuri, 23 aprilie, pe Stadionul Areni din Suceava a avut loc la ora 19:00 concertul  lui Richard Clayderman, care a incheiat programul “Paste in Bucovina”. Nascut Philippe Pages in decembrie 1953, a inceput sa studieze pianul la varsta de 6 ani. La cea de-a 12-a primavara a vietii lui a fost acceptat la un Conservator de Muzica din Paris iar in 1976 a debutat cu “Balada pentru Adeline”, single-ul avand succes in 38 de tari. In decursul a peste 30 de ani a sustinut mai mult 2000 de concerte in toata lumea.

In deschidere, cand “regele pianului” isi pregatea mainile in spatele scenei, am ascultat o inregistrare in engleza, in care era prezentata o parte din istoria lui in lumea muzicii. Apoi a urcat pe scena intr-un maldar de aplauze. Si-a prezentat echipa formata din trei iesence, doua fiind studente la Universitatea de Opera, a mentionat ca sunt “cele mai bune interprete de origine romana” in sustinerea pieselor sale.

Inainte de a canta “Memory” a animat publicul rugandu-l sa pocneasca din degete in ritmul muzicii, scuzandu-se totodata ca engleza lui nu e minunata. Dupa, insa, ne-a surprins cu un “multumesc”. In cele aproape doua ore de interpretare, compozitiile muzicale ca “Love Story”, “fur Elise”, “Nostalgy”, “Ballade pour Adeline” si coloanele sonore ale filmelor “Titanic” si “Lord of the Rings” au facut o ambianta magica. Se putea simti linistea interioara a celor prezenti, inclusiv copii care probabil nu stiau la ce iau parte.

Fusesem foarte curioasa de felul cum va fi, avand in vedere reactiile negative din Bucuresti, de la un concert trecut. Spre uimirea mea a creat o atmosfera extraordinara. Desi erau copii aproape de scena care se jucau cu mingea, in tribune existau cei care mancau seminte, el a avut o stapanire de sine extraordinara si aceeasi pasiune pentru pian, cu sunete pline de iubire precum sperasem.

Ar fi fost mult mai frumos daca locatia era intr-o sala inchisa unde sa rasune fiecare por al peretilor, fiecare bucata de metal, datorita acordurilor rafinate ale pianului. Dar a fost bine si pe stadion, cu toate ca merita o sonorizare mai de calitate.

Aproape de finalul interpretarii au urcat pe scena presedintele Consiliului Judetean, Gheorghe Flutur, si primarul Sucevei, Ion Lungu, care i-au multumit lui Richard Clayderman si i-au oferit o traistuta bucovineana. Din florile primite, interpretul a oferit care una fiecarei persoane care a cantat cu el pe scena, si unei fete din public.

In concluzie, pentru mine a fost o lectie despre stapanirea de sine, despre respectul pentru oameni, despre iubirea pentru pasiunea proprie, pentru arta, pentru muzica.

Din Suceava, pentru Forever Folk,

Gina Magdici

Un vernisaj cu „cantec”

O sa incep prin a prezenta personajul principal al unei seri primavaratice de joi: Cristina Andries. O mana de om, cu parul lung si ondulat, pasionata de ceai, si care parca mereu are un zambet frumos imprimat pe fata si in ochi. Un copil, ati spune daca o vedeti pentru prima data. Mai apoi, veti vedea in spatele copilului un om indragostit de cuvinte. „Pheonix.Ego.” se numeste prima aparitie editoriala a Cristinei (subsemnata spera ca nu si ultima) si primita pe post de bilet la intrarea la vernisaj. O frantura de soare peste un ceainic, o mana devenita aripa, un val imbratisand cald urma unui picior. Imagini pe care le puteti gasi incepand de pe 6 aprilie, pentru doua saptamani, la „Hanul cu tei”, in expozitia de fotografie cu nume sugestiv „Franturi”, sub semnatura aceleiasi Cristina Andries.

Despre expozitie o sa va vorbesc in cuvintele Cristinei: „Franturi si-a ales singura numele, fiindca propune o incursiune in microcosmosurile pe care le ignoram zi de zi, un discurs binemeritat al detaliului in fata unor oameni prea grabiti sa priveasca in jur. Intr-o nota uneori jucausa, alteori grava, am incercat sa adaug un strop de creativitate unor obiecte pe langa care trecem zilnic nepasatori si care au mai multe semnificatii decat avem timp sa le atribuim”.

Despre vernisaj ar mai fi cate ceva de spus. Pe langa un om al cuvantului si culorii, Cristina este un om al cantecului. Ii plac sunetele, si pentru a serba seara speciala a adus langa ea o suma de oameni frumosi, sa ne bucure cu piese calde. Stransi in jurul scenei, avand in spate o parte din imaginile decupate de ochiul atent al Cristinei, oameni din public au savurat un moment de frumos. Singurul minor inconvenient au fost multele blitzuri ale aparatelor de fotografiat, dar pana la urma si ele s-au integrat in peisaj.

Alina Manole a trecut doar prin fuga pe la noi. Dar nu a plecat inainte de a ne vorbi despre „Detalii” si „Luna Patrata”. Si a luat-o pe Cristina langa ea pentru a ne canta o colinda trista, chiar daca e aprilie – „Colinda copacului”.

Din fuga Alinei Manole a ajuns pe scena cea de-a doua Alina (Zaharia). Cu vocea ei inconfundabila, ne-a facut sa desenam un drum spre fericire si sa ne jucam cu „litere mici”. Iar piesa „Incantatie”, cantata in duet cu Cristina, a fost o surpriza placuta pentru toti cei prezenti. Pe Alina o vedem destul de rar pe scena, dar sper sa o revedem in combinatia cu domnisoara Andries.

Boeru. Dragos Boeru. Un sufletist si un romantic, zic eu. Un „nebun de tot” zice cantecul lui. Sau poate un „Pastor de fulgi”, „Un gand” sau unul din cele „1000 de drumuri”. Cristina a reaparut pe scena, intr-o combinatie de folk-jazz-blues, cu Mysha si Nicoleta Palarie (cunoscuti publicului amator de folk si seri incinse de muzica in special de la serile FolkFrate!), pe piesa „Te-ai dus” (Vijelia). Ultimii doi au ramas pentru a ne canta „Poate eu, poate tu” si „Ploaia asta nebuna”. Un ultim invitat special al serii a venit in persoana lui Stefan Tivodar. Cu piese vechi in haine noi, Stefan si-a conturat in cantec „Autoportretul” si ne-a spus cum e „Pana maine”. „Eu cant cu Cristina” a spus Stefan cand s-a urcat pe scena, si cei doi ne-au aratat cum. Cu „Ploi mici” si „Nadir”, pentru un moment de suflet si apoi cu joaca de pe „Hit the road, Jack”. Pentru acesta ultima parte a serii trebuie sa mentionez si prezenta domnului Teddy Olaru, care a lasat butoanele de sunet si s-a jucat pe note de bas.

Finalul serii a insemnat note optimiste, cu scena plina (Stefan Tivodar, Cristina Andries, Teddy Olaru, Mysha Ungureanu), si cu un public umplandu-se de mesajul „Don’t worry, be happy”.Revin la final de cronica cu invitatia de a merge si admira fotografiile Cristinei. Merita, pentru ca au cuprins o lume in „franturi”. Si nu multi oameni pot face asta.

Pentru Foreverfolk,

Oana

Festivalul National de Arte “Florian Pittis”, 6-8 aprilie 2009

Consiliul Elevilor Colegiul National Gheorghe Lazar in parteneriat cu Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, va invita la a doua editie a Festivalului national de arte FLORIAN PITTIS, dedicat exclusiv trupelor de liceeni care iubesc teatrul si muzica. Festivalul se va desfasura in zilele de 6, 7 si 8 aprilie 2009 la Sala Izvor a Teatrului Bulandra.

Festivalul este organizat in doua sectiuni si are o durata de 3 zile:

1. Sectiunea I – teatru;
2. Sectiunea a II-a – muzica;
3. Gala si festivitatea de premiere.

Inscrierile la acest festival se fac pe baza urmatoarelor documente:

1. Textul piesei/pieselor;
2. O inregistrare VHS/ Avi/ DVD (teatru/muzica), Audio (muzica) a piesei;
3. Un C.V. al trupei, care trebuie sa contina: lista cu membrii trupei (elevi si coordonatori); Scurt istoric al trupei (participari la concursuri/festivaluri, rezultate obtinute etc.); date de contact.

Aceste documente se depun/se trimit prin posta la secretariatul Colegiului National Gheorghe Lazar (Bulevardul Regina Elisabeta nr.48, sector 5), pana pe data de 19 martie 2009. Materialele trimise vor fi analizate de catre o comisie de specialitate, care va selecta 5 trupe ce isi vor prezenta spectacolul in cadrul Festivalului National de Arte FLORIAN PITTIS.

Pentru a spori calitatea artistica a acestui festival, se vor organiza cu cateva zile inaintea festivalului repetitii. Prezenta la aceste repetitii este obligatorie.

Organizatorii vor anunta telefonic trupelor inscrise rezultatul selectiei, cat si data si ora programarii in cadrul repetitiilor si in festival. Pentru trupele din afara Bucurestiului organizatorii vor asigura masa si cazarea pe tot parcursul festivalului.

Fiecare trupa/liceu se pot inscrie cu mai multe spectacole/piese.

Juriul va fi format din personalitati de arta si cultura. Fiecare sectiune va avea clasament si premii proprii. Se vor acorda premii atat la sectiunile individual, cat si grup. De asemenea, incurajam inscrierea spectacolelor/ pieselor muzicale scrise de catre elevi. Daca vor exista si astfel de cazuri, se vor acorda premii pentru categorii de scenariu/text.

In cadrul sectiunii muzica, fiecare trupa/participant va trebui sa sustina un recital live de maxim 10 minute, care trebuie sa contina obligatoriu minim o piesa din repertoriul lui Florian Pittis. Organizatorii vor asigura participantilor toate necesitatile tehnice. Pentru preselectie trebuie trimisa minim o piesa din recital.

In cadrul sectiunii teatru, durata unui spectacol trebuie sa fie cuprinsa intre 15-40 de minute. De asemenea, se vor pune la dispozitia trupelor elemente de decor si recuzita.

Piesele de teatru/ muzica pot fi in limbile romana, engleza, franceza.

Pe langa festivalul in sine, vor exista si ateliere de lucru/creatie sustinute de profesionistii in domeniu.

Coloana sonora pentru spectacol/piesa trebuie sa fie pe suport CD. Fiecare trupa participanta trebuie sa asigure un asistent in cabina de sunet pentru anuntarea momentelor muzicale pe toata durata reprezentantiei. Conducatorii de trupa asigura intrarea si iesirea din scena astfel incat sa nu fie perturbata desfasurarea festivalului.

Derularea festivalului se va face in deplina ordine si armonie, fiind o manifestare de cultura care promoveaza teatrul/muzica pentru liceeni. Se cere fiecarei trupe, fiecarui participant si suporterilor acestora, care sunt bineveniti intr-un numar cat mai mare, sa colaboreze constructiv pentru buna desfasurare a festivalului. Atmosfera va fi de prietenie si de respect fata de toti participantii la festival (elevi, profesori, juriu, organizatori, spectatori).

Nerespectarea acestui articol atrage dupa sine descalificarea trupei si interdictia de a participa la viitoarele editii ale Festivalului national de arte FLORIAN PITTIS.

Finantarea festivalului se asigura din sponsorizari.

DIRECTOR,

Prof. Victor Ioan Nicolae

Coordonator festival:

ANDREI GHEORGHE, Presedintele Consiliului Elevilor Colegiul National Gheorghe Lazar Bucuresti.

Pentru alte detalii nu ezitati se ne contactati:

ANDREI GHEORGHE telefon: 0745.06.66.65 e-mail: andreigh@mediasat.ro sau andreigh_2005@yahoo.com

http://www.trupaas.ro

O seara Blue(s) cu Baicea Blues Band

Pentru ca folkistii “e si ei oameni” si ca tot omul au si preferinte muzicale, sambata, 22 martie, impreuna cu un alt Gashkademician de frunte, Ovidiu Mihailescu, am mers la un concert de blues si nu numai, in Clubul Big Mamou. Protagonistul serii a fost George Baicea, impreuna cu Baicea Blues Band, adica un trio care il include alaturi de Nicu Geroiu (tobe) si Catalin Rasvan (bass).

Nu va asteptati sa comentez concertul din punct de vedere tehnic, nu am caderea sa o fac. Dar nu pot sa nu remarc forta si energia pe care George Baicea le arata pe scena, minunile pe care chitara lui le produce cu fiecare nota eliberata, iar mai presus de toate senzatia ca nimic nu e intamplator, ci respecta indicatiile “Dirijorului”. La el, sunetele chitarei nu se produc pe grif, ci vin parca de undeva din interior, fiecare sunet fiind masurat si calibrat de trairea interioara si de transmiterea unui mesaj muzical. Baicea face parte din grupul de elita al chitaristilor care nu interpreteaza, ci traiesc melodia, sunetul; asemeni lui Santana, Clapton, Moore, la el fiecare nota are greutate si forta de a cuceri.

Clubul a rasunat la piese de pe toate cele trei albume ale lui George Baicea (Prins in trafic, Trafic greu, Cinderella), in acorduri de blues sau boogie, rock’n'roll si chiar influente de funk si hard-rock. Piese ca Imi spune mama sau Irina au aratat de ce George Baicea este unul dintre cei mai buni chitaristi din Romania.

Ar fi nedrept sa nu spunem cateva cuvinte si despre “Sectia Ritmica” a trupei. Nicu Geroiu a fost intr-o dispozitie de zile mari (asta e dispozitia lui obisnuita), s-a “certat si luptat” cu tobele, a debordat de fantezie, a electrizat sala ori de cate ori a avut ocazia. Mucalit si bonom, pare ca in permanenta e in dialog cu ceilalti membrii ai trupei, pus pe sotii si “comentarii ritmice” pare mereu gata sa o ia pe alt drum, sa improvizeze o alta partitura diferita si totusi paralel perfecta cu drumul colegilor de trupa, rar s-a vazut un baterist atat de inteligent si de “altfel”. Faptul ca emana buna dispozitie adauga o nota de tinerete si surpriza intr-un show care impresioneaza mai ales prin calitate si seriozitate.

Catalin Rasvan a impresionat prin eleganta prestatiei si tehnica impecabila de bass (nu oricine utilizeaza un bass cu 6 corzi, iar Catalin Rasvan a aratat ca le si foloseste pe toate sase si nu sunt doar de decor). Aparent mai retras in sine (i se spune Blandu’), Catalin e mereu aproape de George cu bridge-urile de bas care sustin solourile, cu savante game care raspund si puncteaza arhitectura sonora a pieselor. Elegant si tacut, el pare sa puna o mantie de mister pe muzica trupei.

Sala a explodat pur si simplu cand cei trei au “citat” piese precum Mary had a little lamb, Voodoo Chile sau Wild Thing, chiar Jimi Hendrix (prezent intr-un tablou din vecinatatea scenei) fiind uimit, pe de-o parte de acuratetea cu care George Baicea reuseste sa cante piese de o asemenea complexitate, iar pe de alta de amprenta pe care artistul o lasa asupra unor coveruri. Din pacate, o astfel de trupa si o astfel de muzica ar fi meritat un public mult mai mare, dar putem visa pentru viitor. Totusi ne consolam cu gindul ca seara de la Big Mamou a beneficiat de un public atent si de calitate, ce a parut  sa fie o companie placuta pentru artisti.

Nu putem incheia fara sa amintim de Stevie Ray Vaughan, a carui tacuta umbra a trecut prin spatele scenei…. Pentru ca George Baicea are ceva din stilul si forta de a impresiona a acestui mare blues-man.

Retineti George Baicea Blues Band, o trupa pe care, daca o veti vedea, nu o veti uita curind! Ii gasiti si pe www.georgebaicea.ro si http://www.georgebaiceabb.ro/

O seara electrica, o seara blue, o seara blues. Sau, mai simplu, o seara minunata. Long live living blues!

Next Page »