“Te iubesc! Te iubesc?”

Piesele de teatru in spatiu neconventional, chiar daca multe dintre ele garantate a fi foarte bune, mi-au lasat de si mai multe ori gustul amar al unei asteptari neimplinite. Cu toate acestea, motivul pentru care am ales participarea, ca spectator, la piesa “Te iubesc! Te iubesc?” a fost experienta mai mult decat placuta a vizionarii altor piese puse in scena de Compania de teatru D’aya. (cea mai cunoscuta fiind “Dragostea dureaza 3 ani”).

Spatiul desfasurarii piesei a fost Laptaria lui Enache, loc de poveste pentru unii sau poate doar un alt club din Bucuresti. Pentru altii, pe 13 ianuarie, a fost un loc plin de farmec, zambete dar si mici intrebari care apareau pe parcursul piesei.  In regia si adaptarea lui Chris Simion, dupa “Zapezile de altadata” a lui Dumitru Solomon, piesa “Te iubesc! Te iubesc?” se revendica a fi “o reteta comica despre cum sa fim fericiti in cuplu si cum sa evitam blazarea in doi”.

El (George Corodeanu) si Ea (Corina Moise) – personaje in care, chiar fara sa vrei la un moment dat te regasesti – sunt tineri si se iubesc. El isi declara iubirea eterna, ea ar vrea sa creada dar ii e teama ca totul s-ar pierde, pana la urma se casatoresc.

“EL: Te iubesc ca un nebun.
EA: Nebunia trece.
EL: Dar dragostea rămâne.
EA: Ce mai rămâne din dragoste după ce a trecut nebunia ? Obisnuinta.”

Nu, povestea nu se termina aici, cu un asteptat “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. De fapt, povestea abia incepe. Se face un mic arc peste timp, si cuplul cu iubire si pasiune nebuna se regaseste in postura cuplului obisnuit si linistit.

“EA: Nici gelos nu mai esti ?!
EL: Cand eram gelos spuneai ca-s nebun.
EA: Ceea ce ne lipseşte noua e tocmai nebunia ! Ne-am linistit prea devreme, ne-am lasat coplesiti de oboseala, de obisnuinta, de rutina…
EL: Iar incepi?”

Discutii la miez de noapte, cand El vrea sa doarma, Ea vrea ce avea la inceput. Replici pline de umor, uneori ironice, alteori de o duritate care se simte atunci cand rasul (care nu e tocmai rasul simplu, ci mai degraba rasul amar al unei situatii in care te-ai putea gasi la un moment dat) se opreste.

“EL: Fericirea este..cand e bine…si nu ne certam…si dormim…”

Pe fundal, uneori impasibila ca o statuie, alteori marcand imaginea personajului pentru care ideea de casnicie e o farsa, dominand totusi prin forta expresivitatii scena, Manuela Harbor (cea care joaca rolul unei statui, si mai apoi al mamei Ei), este cea care impune un sens al gravitatii piesei. Cu o privire care parca poate taia, un ras ironic si rece, o calm calculat in fiecare moment, aparitia ei (chiar daca secundara) aduce un plus de valoare intregului ansamblu.

“Nu exista dragoste infinita. Ne amagim. Legile poeziei sunt altele decat legile vietii”

Fiecare moment cheie este marcat, de difuzarea pe un proiector, a unor concluzii care, pe cat sunt de amuzante, pe atat de tare te pot infiora daca le internalizezi putin. Din cauza faptului ca asezarea in Laptarie a fost relativ deficitara (in ciuda rezervarii si a faptului ca ma ajuns destul de devreme, locurile pe care le-am avut au fost destul de in spate si uneori  privirile catre anumite detalii obturate de cei din fata), s-a creat la un moment dat un fel de conventie tacita intre cei peste 100 si mai bine de spectatori. Cei care erau mai in fata sau care vedeau citeau cu voce tare replicile, iar acestea ajungeau pana in spate. Chiar daca a fost uneori deranjant, tipul acesta de relationare si de implicare a publicului in piesa a creat totusi un farmec aparte. Printre concluziile enuntate:

“In iubire fiecare are un balcon ca Romeo si Julieta pe care mai apoi isi intinde rufele”

“Secretul casatoriei fericite: sa nu ai preferinte, ci sa te multumesti cu ceea ce ai.”
“Secretul fericirii in cuplu: sa nu-ti vina ideea sa compari!”
“Daca IUBIREA este raspunsul, poti sa repeti intrebarea?”

Concluzionand, “Te iubesc! Te iubesc?” este o piesa care nu merita ratata, care va va rupe pentru o ora si un pic de cotidian, care va va face sa zambiti dar si va re-evaluati un pic ideile despre ceea ce insemana “iubire”, “casatorie”, “cuplu”.

Ca o mentiune, in cazul in care mergeti la o reprezentatie care se da in Laptarie, luati-va locuri in zona pernelor, si nu pe scaunele de bar. Acestea sunt pozitionate destul de in spate (vizibilitatea este totusi relative buna) si puteti avea nefericita ocazie ca cineva inalt sa stea in fata voastra…In rest, numai cuvinte de bine pentru regie, montaj, coregrafie, joc scenic si idee de piesa.

(Nota: Atat fotografiile, cat si replicile sunt preluate de pe site-ul Companiei de Teatru D’aya, unde puteti urmari programul urmatoarelor reprezentatii pregatite de aceasta)

Impro-teatru cu trupa “Obligo”

Ne-am obisnuit sa definim teatrul in termenii clasici ai povestii ce se intampla pe o scena, cu un scenariu bine stabilit, curgand de la piese antice pana la cele post-moderniste. Putem povesti despre o piesa de teatru unei terte persoane, iar aceasta sa regaseasca (fie si partial) povestirea in momenul confruntarii cu scena. Exista, totusi si altfel de modalitati de exprimare artistica prin jocul actoricesc.

Unul din acesta este “teatrul de improvizatie”, tehnica dezvoltata in special sub forma jocurilor de catre Viola Spolin, in perioada anilor 1940 si Keith Johnson, in perioada anilor 1970. Scopul initial a fost acela de a dezvolta anumite abilitati necesare oricarui actor, precum dictia, reactia in fata unor evenimente neprevazute in program, spontaneitatea. Fenomenul a dobandit, incet si sigur, intindere, ajungand astazi mai mult sa fie perceput mai mult decat un joc, cat o forma de “performance act” ce destrama clasicele bariere dintre actori si public.

Una dintre trupele care reprezinta curentul impro este Obligo. Ii puteti gasi usor, in orice luni, incepand cu orele 20.00, in club Mojo, cu showul “Imprivizatii si alte dinalea…” (da, este vorba de acelasi club care martea aduce “povestile de folk” in Bucuresti).

De ce merita sa ii vedeti? Motivul general ar fi acela ca toti avem nevoie din cand in cand de o portie sanatoasa de ras, de un moment de detasare de probleme scolare, casnice sau muncitoresti. Pentru ca nu ai cum sa te plictisesti, in conditiile in care publicul este cel care decide mare parte din scenarii: ei desemneaza locurile unde se petrece actiunea, ei aleg titluri pentru anumite momente, ei scriu replici pe foi cu care actorii trebuie sa creeze povesti. Mai mult decat atat, chiar daca o parte din “jocuri” se repeta (atentie, nu aveti de-a face cu o piesa de 2 ore, ci cu o serie de momente in care actorii se confrunta cu diverse situatii: de la “Obligo de intrebari” – joc in care cei doi protagonisti trebuie sa formuleze replicile numai sub forma de intrebari – pana la “Obligo de sunete” – in care avem o situatie, un actor care emite sunetele corespunzatoare si unul care trebuie sa mimeze conform situatiei dar si conform sunetelor), nicio replica, nici un scenariu, nici un zambet iscat pe fata celor din fata nu suporta repetare.

Showul de luni din Mojo este o contructie de puzzle in care tu poti decide imaginea, tu poti taia piesele, si ii poti vedea pe cei prezenti pe scena cum le dau o forma finala. Este un moment in care asisti la un spectacol de dans, muzica, teatru, dar mai ales la demonstrarea talentului celor 6 responsabili de seara (pentru data de 14 decembrie, cand am participat eu, numele acestora au fost: Teodor, Serban, Alex –mare, Adriana – debutanta si cu emotiile aferente, Vlad – responsabil si cu partea muzicala a showului si Murzea – prezentator, moderator si legatura constanta dintre public si scena).

Impro-Obligo este un tratament garantat pentru detensionarea nervoasa, pentru evadarea din plictiseala, si mai ales pentru generarea unei stari de buna-dispozitie.

Detalii despre trupa si despre showurile ce au fost si ce-or sa fie, gasiti la adresa obligo.wordpress.com

PS: Un sfat pentru cei care doresc sa participe ar fi sa isi faca rezervari, pentru ca experienta empirica mi-a demonstrat (in doua cazuri distincte) ca publicul este destul spre supra-numeros.

“Comedia norilor” la Teatrul National Bucuresti

Intr-o perioada in care am auzit poate mult prea multa lume plangandu-se de lipsa spectatorilor la evenimente de ordin cultural, ne-am facut curaj sa pasim in Sala Mare a Teatrului National Bucuresti. Daca pentru multa lume termenul de TNB desemneaza in genere unul din locurile de intalnire cele mai cunoscute din Bucuresti, pot spune cu incantare ca intr-o joi destul de friguroasa la inceput de decembrie, la reprezentatia piesei “Comedia norilor”, sala a fost plina.

“Comedia norilor” se doreste a fi o interetare, in varianta moderana si sub regia lui Dan Tudor, a uneia dintre cele mai vechi piese de teatru, semnata de Aristofan. Problema de fond se concentreaza pe felul in care sofistii pot sa argumenteze orice, pornind de la premise false sau jucandu-se cu oratoria si cu termeni geneal acceptati.

Strepsiade (Alexandru Bindea) este un parinte simplu, fara prea multa cultura, dar care a auzit de renumele Scolii lui Socrate si isi doreste sa isi convinga fiul sau, Fidipide (Razvan Oprea) se duca acolo. Motivul este simplu si cat e poate de uman: ruinat fiind de cursele de cai ale fiului sau, Stresiade este convins ca Socrate il va invata arta vorbirii atat de abile incat sa il scape de datorii.

Intalnirea dintre Srepsiade si reprezentantii scolii filosofice este una care genereaza, chiar si involuntar, hohote de ras. Intampinat de Oratorie, Geometrie, Astrologie si Dans, puratat intr-un val de cuvinte care mai de care mai ametitoare de catre nimeni altul decat Socrate (interpretat de catre Mircea Albulescu), momentul culminat este declansat de aparitia norilor, cei care, pare-se ca ar fi de fapt si de drept, zeitatile care guverneaza lumea. Corul norilor este format din Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Oana Vanatoru, Victoria Dicu, Raluca Petra si Afrodita Andron, si, din pacate, mi-au lasat impresia ca deseori ca nu se prea simteau in largul lor pe scena, jocul lor avand totusi un caracter simbolic destul de ridicat.

Fidipide este si el pus fata in fata cu argumentele si jocurile de cuvinte, cu bufatoria in care cuvintele sunt folosite doar pentru a jongla cu ele. De departe una din marcile representative ale piesei o constituie “lupta” dintre rationamentul drept (Monica Davidescu) si argumentul nedrept (Ilinca Goia).

Printre punctele plus pe care le primeste piesa se afla continua interactionare cu publicul, desfasurarea destul de alerta a actiunii si comicul de situatie (mult mai bun, din punctual meu de vedere, decat cel de limbaj). Mai mult, trebuie remarcat jocul domnului Albulescu, chiar daca cu un rol destul de scurt pentru gustul meu. Un Socrate venit de jos spre a se pozitiona deasupra tuturor, plin de ironie si de forta, si care ia in deradere atat zeii, cat si muritorii, pentru ca el detine cea mai importanta virtute: ratiunea. Din pacate, punerea in scena a unei comedii cu atata vechime si incercarea de a o transpune intr-un mod cat mai modern, poate aduce si mici erori : scenografia mi s-a parut un pic prea post-modernista (reprezentarea unei case prin niste cutii de carton foarte mari), iar uneori jocul actorilor si incercarea acestora de a convinge de ceea ce spun pareau pe alocuri fortate.

Cu toate acestea, piesa este una care deconecteaza, si care reuseste sa scoata in evident mesajul ei cu vechime istorica si actualitate faptica: cu toate ca scoala socratica a fost intemeiata pe forta rationamentului si a argumentului bine construit, exista tertipuri verbale si rationamente nedrepte, exista jocuri printre si cu ajutorul cuvintelor care pot induce in eroare. Tocmai de aici paralela dintre nori si rationamente: si unele si altele sunt caracterizate de inconsistenta, in ciuda faptul ca sunt prezente pregnante in viata oricarui muritor sau zeu.

“Neintelegerea” la TNB

Piesa “Neintelegerea” a lui Albert Camus are, in spatele cuvintelor, un mesaj  legat de absurditatea unor gesturi, dar si de faptul ca destinul, dincolo  de a fi profund aberant in unele situatii, nu poate fi modificat nici macar de “glasul sangelui”. Intr-un han dintr-o zona inchisa intre munti, doua femei – mama si fiica – omoara clienti pentru a strange destui bani ca sa plece undeva, langa mare. Fiul ratacitor, plecat de 20 de ani, se intorce din dorinta de a le face fericite, dar spera in acelasi timp sa fie recunoscut de catre ele. Ajunge in cele din urma sa fie omorat, iar adevarata sa identitate este dezvaluita abia ulterior.

Mama (interpretata de Mariana Mihut) este o femeie chinuita de dorinta de a sta, de o batranete pe care o simte tot mai apasatoare, de crime pe care acum nu le mai poate justifica. Martha (Irina Movila) este un om lipsit de iubire si lumina, crescut intr-un spatiu inchis atat din punct de vedere al mediului, cat si emotional. Obsesia ei este marea, si plaja, dar si lumina si caldura soarelui (memorabila replica “Se spune ca acolo e atat de cald, incar soarele topeste pana si sufletele”). Pentru acesta ucide. Pentru ceea ce ea crede ca o va face libera. Obsesia aceasta, chiar daca nu mereu in prim-plan, este in mod continuu pe scena, sub forma unei scoici uriase in care Martha asculta uneori glasul valurilor la care viseaza. Scoica luminata uneori, si care pare neverosimil de alba intr-un decor extreme de intunecat.

Jan (Mihai Calin) este fiul reintors. Se asteapta la un ospat biblic, asemenator celui din parabola “fiului ratacitor”. Dar sora sa nu se uita in pasaport atunci cand are ocazia. Asa ca este tratat ca orice alt client: este omorat. In ciuda insistentelor unei sotii (Lamia Beligan) care il iubeste si care il face fericit, simte ca este datoria sa isi ajute mama si sora. Dar nu reuseste un mod de a comunica cu ele, si aici se produce ruptura. Sau neintelegerea.

Pot afirma ca pe langa scenografia extrem de reusita a spectacolului si a muzicii care a sprijinit actul scenic, cel mai impozant personaj mi s-a parut a fi “batranul servitor” (Matei Alexandru). Inalt, greoi, cu o privire care nu exprima nici cel mai mic sentiment, in putinele momente in care a aparut pe scena, parca frigul si intunericul deveneau mai profunde. Remarcabil momentul in care, pe fondul unei linisti totale, strange mesele din han, tragandu-le una cate una. Pasi egali, nici un gest inutil.

Din pacate finalul piesei a fost stricat de cutremur, care a zdruncinat putin sala si a creat un moment in care unii oameni ieseau, altii ramaneau, iar firul care pana atunci era intins la maxim s-a rupt pe alocuri. Cu toate acestea, intalnirea dintre sora (cea care a ucis) si sotie (care a iubit) este una care loveste. Monologul de cate minute al Irinei Movila, in care recunoaste crimele, in care vorbeste de mare, in care rade si plange, a transpus actorul intr-un om disperat, insingurat si care simte tragismul existentei sale prin toate fibrele. L-as caracteriza simplu prin cuvantul: impresionant.

In aceeasi nota de tragic se incheie piesa, cu sotia lui Jan plangand si cerand disperata ajutorul, dar si cu raspunsul ce pica raspicat si implacabil: un “nu” rostit de batranul servitor.

“Neintelegerea” este, pana la urma, o piesa despre cautarea iluzorie. Martha cauta intinsul si marea, Jan isi cauta familia, sotia lui il cauta pe el, mama cauta linistea. In toate aceste cautari, fiecare tinta devine o obsesie, iar lipsa comunicarii, si incalcarea oricaror reguli duce in cele din urma la ruptura. Ruptura ce, din punctul meu de vedere, este fireasca in destinul fiecarui personaj conturat in piesa regizata de Felix Alexa.

Pentru ForeverFolk,

Oana

Festivalul National de Arte “Florian Pittis”, 6-8 aprilie 2009

Consiliul Elevilor Colegiul National Gheorghe Lazar in parteneriat cu Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, va invita la a doua editie a Festivalului national de arte FLORIAN PITTIS, dedicat exclusiv trupelor de liceeni care iubesc teatrul si muzica. Festivalul se va desfasura in zilele de 6, 7 si 8 aprilie 2009 la Sala Izvor a Teatrului Bulandra.

Festivalul este organizat in doua sectiuni si are o durata de 3 zile:

1. Sectiunea I – teatru;
2. Sectiunea a II-a – muzica;
3. Gala si festivitatea de premiere.

Inscrierile la acest festival se fac pe baza urmatoarelor documente:

1. Textul piesei/pieselor;
2. O inregistrare VHS/ Avi/ DVD (teatru/muzica), Audio (muzica) a piesei;
3. Un C.V. al trupei, care trebuie sa contina: lista cu membrii trupei (elevi si coordonatori); Scurt istoric al trupei (participari la concursuri/festivaluri, rezultate obtinute etc.); date de contact.

Aceste documente se depun/se trimit prin posta la secretariatul Colegiului National Gheorghe Lazar (Bulevardul Regina Elisabeta nr.48, sector 5), pana pe data de 19 martie 2009. Materialele trimise vor fi analizate de catre o comisie de specialitate, care va selecta 5 trupe ce isi vor prezenta spectacolul in cadrul Festivalului National de Arte FLORIAN PITTIS.

Pentru a spori calitatea artistica a acestui festival, se vor organiza cu cateva zile inaintea festivalului repetitii. Prezenta la aceste repetitii este obligatorie.

Organizatorii vor anunta telefonic trupelor inscrise rezultatul selectiei, cat si data si ora programarii in cadrul repetitiilor si in festival. Pentru trupele din afara Bucurestiului organizatorii vor asigura masa si cazarea pe tot parcursul festivalului.

Fiecare trupa/liceu se pot inscrie cu mai multe spectacole/piese.

Juriul va fi format din personalitati de arta si cultura. Fiecare sectiune va avea clasament si premii proprii. Se vor acorda premii atat la sectiunile individual, cat si grup. De asemenea, incurajam inscrierea spectacolelor/ pieselor muzicale scrise de catre elevi. Daca vor exista si astfel de cazuri, se vor acorda premii pentru categorii de scenariu/text.

In cadrul sectiunii muzica, fiecare trupa/participant va trebui sa sustina un recital live de maxim 10 minute, care trebuie sa contina obligatoriu minim o piesa din repertoriul lui Florian Pittis. Organizatorii vor asigura participantilor toate necesitatile tehnice. Pentru preselectie trebuie trimisa minim o piesa din recital.

In cadrul sectiunii teatru, durata unui spectacol trebuie sa fie cuprinsa intre 15-40 de minute. De asemenea, se vor pune la dispozitia trupelor elemente de decor si recuzita.

Piesele de teatru/ muzica pot fi in limbile romana, engleza, franceza.

Pe langa festivalul in sine, vor exista si ateliere de lucru/creatie sustinute de profesionistii in domeniu.

Coloana sonora pentru spectacol/piesa trebuie sa fie pe suport CD. Fiecare trupa participanta trebuie sa asigure un asistent in cabina de sunet pentru anuntarea momentelor muzicale pe toata durata reprezentantiei. Conducatorii de trupa asigura intrarea si iesirea din scena astfel incat sa nu fie perturbata desfasurarea festivalului.

Derularea festivalului se va face in deplina ordine si armonie, fiind o manifestare de cultura care promoveaza teatrul/muzica pentru liceeni. Se cere fiecarei trupe, fiecarui participant si suporterilor acestora, care sunt bineveniti intr-un numar cat mai mare, sa colaboreze constructiv pentru buna desfasurare a festivalului. Atmosfera va fi de prietenie si de respect fata de toti participantii la festival (elevi, profesori, juriu, organizatori, spectatori).

Nerespectarea acestui articol atrage dupa sine descalificarea trupei si interdictia de a participa la viitoarele editii ale Festivalului national de arte FLORIAN PITTIS.

Finantarea festivalului se asigura din sponsorizari.

DIRECTOR,

Prof. Victor Ioan Nicolae

Coordonator festival:

ANDREI GHEORGHE, Presedintele Consiliului Elevilor Colegiul National Gheorghe Lazar Bucuresti.

Pentru alte detalii nu ezitati se ne contactati:

ANDREI GHEORGHE telefon: 0745.06.66.65 e-mail: andreigh@mediasat.ro sau andreigh_2005@yahoo.com

http://www.trupaas.ro

Festivalul National de Teatru Studentesc “Eugene Ionesco” – Teatru al Absurdului

Editia a XIV-a a Festivalului National de Teatru Studentesc “Eugene Ionesco” – Teatru al Absurdului are loc in perioada 21-23 noiembrie 2008 la Casa de Cultura a Studentilor Grigore Preoteasa din Bucuresti (Str. Calea Plevnei nr. 61).

Programul festivalului include:

VINERI 21 noiembrie 2008

ora 19:00  -“Oedip salvat” un spectacol experimental dupa Radu Stanca – regia: Catalin Naum

SÂMBĂTĂ 22 noiembrie 2008

ora 15:00 –“Il cunoasteti?” de Eugene Ionesco – regia: trupa Histrionic<br>ora 16:00 – “Cu usile inchise” de J.P. Sartre, regia şi scenografia: Andrei Covaliu

ora 17:30 – “Conversatii in jurul mesei” de Roland Dubillard, regia: Mihai Serghei Todor – sala Underground

ora 18:30 – “Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia” adaptare  dupa  Matei Visniec, regia si scenografia: Aurel Luca

ora 20:00  -“Cântăreaţa cheala” de Eugene Ionesco-regia: Crista Bilciu

DUMINICA 23 noiembrie 2008

ora 11:30 –“Lumea lui Ionesco” – colocviu teatral, invitat: Mihai Lungeanu, regizor, Director al Teatrului “Eugene Ionescu” din Slatina, vicepresedinte al Societatii Culturale “Eugen Ionescu”.

Recenzie la un dialog artistic

Am intrat cu teama la spectacolul “Dialoguri si fantezii in jazz”, initial pentru ca ma temeam ca fata de spectacolul de “poezie si muzica” vazut prin 1988 (toamna…) in care Ion Caramitru recita magistral din Eminescu, iar Dan Grigore canta la pian din repertoriul clasic, ma temeam spun, sa nu cumva sa fiu dezamagit de o “reincalzire” a unui spectacol mai vechi.

Specatacolul a inceput sobru pe o scena intunecata unde numai un pian si un stativ de texte asteptau in penumbra rece. Debutand abrupt cu trei poeme patriotico-paranoico-comuniste scrise de A. Toma, A. Paunescu si Vadim Tudor, spectacolul a inflorit frumos cu poeme spuse dar si cantate de Caramitru, acompaniat cu bonomie si har de Johnny pe toate cararile jazzului, cand spre chansoneta, cand spre gluma… Poeme de Eminescu, Nichita, Dan Verona, MR Paraschivescu, Lucian Avramescu, Ana Blandiana, spuse cu har si flacara, au confirmat inca odata ca Ion Caramitru este unul din actorii care stiu sa traiasca poezia, sa-i dea contur, s-o puna in scena si in valoare asa cum trebuie si cum avem cu totii nevoie acum in aceasta epoca a vietii fast food…

Johnny a cantat jazz in maniera sa inimitabila, mereu alunecand dintr-o gama in alta, mereu improvizind cu haz si oferindu-i momente de respiro patrenerului de show. Inedit a fost ca Ion Caramitru a si cantat (cu talent si stil) cateva texte puse pe muzica in genul chansonetelor frantuzesti de nimeni altul decat Johnny Raducanu, momente de creatie si gratie ce au impresionat.

Trebuie spus ca regia spectacolului a fost asigurata de Ion Caramitru si ca atat ideea, cat si realizarea este meritorie, un regal de poezie si bun gust intr-o epoca in care prostul gust ne asediaza atat strada cat si televizoarele e un fapt remarcabil!

Trecand dincolo de scenografie, spectacolul curge frumos, Caramitru reusind sa fascineze publicul cu un discurs poetic, care imbina toate starile posibile..de la filosofia cosmica a lui Eminescu, la nevazutul maiastru al lui Nichita, la umorul cald al lui Paraschivescu.. la momentul de ironie legat de interdictia de a include in spectacol doua poeme ale lui Arghezi (Mitzura crede ca Ion Caramitru e un smecher! si nu-i permite sa le foloseasca) si terminand fantastic cu citeva poeme inedite “pentru copii” ale aceluiasi Nichita.

Trebuie adaugat aici ca aceste”dialoguri” sunt un spectacol de trei persoane, pentru ca pe toata durata reprezentatiei duhul lui Nichita, marele prieten si poet, pluteste si revine la viata, umfland panzele pianului si pletele actorului…cu o unda de geniu.

Ce-ar mai fi de spus? Am mai adaugat la final citeva “implanturi” luate de pe net, spre o mai buna intelegere a evenimentului, dar nu vreau sa inchei fara sa va indemn sa mergeti la acest spectacol, ca sa regasiti acolo o seara de timp calm si frumos unde sa va odihniti de larma si alarma continua in care traim.

• Redactor: Cum s-a nascut ideea acestui spectacol, draga Ion Caramitru?
• Ion Caramitru: Ideea nu e chiar noua. Acum vreo 20 de ani, un spectacol oarecum asemanator de la Bulandra, tot un fel de “Dialoguri”, exersa un soi de “Disidenta… a la carte”, daca ma pot exprima astfel. Incercam, Johnny si cu mine, sa producem in public o stare… nostalgica, un remember al vremurilor bune din Romania anilor ‘30, ‘40. Cantam, amandoi, melodii vechi, din unele filme occidentale, sa zicem: “Betty Boop, o, Betty Boop” Ce n-as da eu sa te pup…” Aveam in repertoriu si unele texte ale grupului Divertis – texte destul de acide, dar acceptate. Mai aveam la baza si unele poezii scrise, da, de Toma Caragiu. De data asta, dupa cum ai vazut, eu am recitat Eminescu, dar si poezie contemporana. Spectacolul face parte din proiectul “Voci si spectacole memorabile”, realizat de UNITER si SRR.
• Ion Caramitru: Acest proiect s-a concretizat pana acum intr-o colectie de CD-uri ce cuprinde sase titluri: “Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale (cu Alexandru Repan), “Celalalt Cioran” (cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Silviu Biris, Oana Vanatoru, Liviu Lucaci si pianista Mihaela Valcea), “Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot (cu Marin Moraru si Gheorghe Dinica), “Trecut-au anii…” dupa Mihai Eminescu (cu Valeria Seciu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan si clarinetistul Aurelian Octav Popa), “Regina mama” de Manlio Santanelli (cu Olga Tudorache si Valeriu Popescu) si “Iona” de Marin Sorescu (cu Ilie Gheorghe). Proiectul este menit sa arhiveze si sa puna in valoare mari spectacole prin inregistrarea lor electronica.

Pentru Foreverfolk,
Ovidiu Mihailescu

Radu Beligan la 90 de ani

A fost odata ca niciodata o duminica friguroasa de sfarsit de toamna, usor in ceata, usor umeda. As fi putut spune la fel de bine “inceput de iarna”, dar pentru ca nu a nins peste Bucuresti, sa fie toamna. Centrul orasului este dominat de o cohorta de gura-casca dornici sa vada “beculetele aprinse” in centru, asa ca ajunsul la Teatrul National din Bucuresti (TNB) a fost chiar o aventura. Numai ca scopul vizitei merita orice efort; ilustra institutie de cultura isi aniversa decanul de varsta, Maestrul, Artistul, legenda vie, martorul a jumatate din existenta sa – sub titlul: Beligan 90. Pe 14 decembrie 2008, Maestrul Radu Beligan va implini 90 de ani, din care 70 petrecuti pe scena teatrului romanesc.

In acest timp, a jucat de la tragedie si drama la comedie, de la Shakespeare si Dostoievski la Caragiale si Goldoni, a fost director de teatru, regizor, profesor, actor de film, lider de opinie. Superlativele ar fi prea firave incercand sa il descriem pe Maestrul Radu Beligan, iar enumerarea pieselor si realizarilor sale ar necesita un site separat (poate ne aude cineva). Ce poti sa spui despre un om care la 26 de ani avea propria companie de teatru. Ce poti sa spui de omul pentru care s-a schimbat statutul Institutului International de Teatru (IIT), tocmai pentru ca el sa poata beneficia de inca un mandat, in plus fata de cele doua avute legal conform regulamentului; iar la plecare a fost numit Presedinte onorific pe viata. Nu e totul. Este intemeietorul Teatrului de Comedie. A fost directorul Teatrului National timp de 20 de ani, cei mai grei ani ai teatrului, intre 1979 si 1990.

Asa cum spunea Ion Caramitru, directorul TNB si cel care l-a introdus pe sarbatorit in scena printr-o scurta alocutiune, nimic altceva decat respectul breslei fata de cel care ii este inca lider, “Radu Beligan este vesnicul debutant si istoria vie a teatrului romanesc”. Apoi a fost prezentat un scurt film de arhiva, cu imagini ale artei teatrale ale Maestrului. De altfel, imaginile vor fi prezente pe toata durata serii, nu tehnologie complicata, ci imagini vechi si foarte vechi, poze ale unor telegrame cu valoare istorica sau inregistrari audio remarcabile.

Apoi pe scena a urcat Regele, intr-un decor minim, un birou si un scaun de lemn masiv, un ceai si o poveste ce va fi spusa de-a lungul a mai bine de doua ore. Ca la un semn, toata lumea s-a ridicat in picioare, aplaudand. Un semn de respect, un semn de iubire, un semn de recunostinta al celor ce i-au fost alaturi.

Maestrul s-a asezat la birou, apoi cu un ton linistit, uniform, dominat de timbrul care l-a facut celebru, a inceput sa povesteasca. V-as povesti fiecare cuvant al sau, dar n-as avea farmecul sau. Sau macar frazele memorabile. Dar totul ar trebui notat undeva, daca nu pe hartie, macar in suflet.

“Arta actoriei se invata printr-o sublima, benefica si fericita osmoza. Artistul este suma intalnirilor sale, iar eu m-am intersectat de-a lungul existentei mele cu personalitati unice ale scenei romanesti.” Cata dreptate aveti, Maestre! Lucia Sturza Bulandra, Victor Ion Popa, George Calboreanu, Alexandru Giugaru, Ion Fintesteanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Gheorghe Storin, Ion Iancovescu, Sica Alexandrescu, George Vraca si sotia acestuia Elvira Godeanu. Si asta daca vorbim doar de actori, pentru ca Maestrul a lucrat si cu nume mari ale dramaturgiei, precum Eugene Ionesco, Camil Petrescu sau Mihail Sebastian. De la fiecare a invatat cate ceva: de la Storin, tragedia; de la Iancovescu, comedia; Giugaru i-a fost protector la varsta la care intra in lumea teatrului (si care il apela, atat de gratios si protector, “Costelivule!”); Victor Ion Popa, cel care i-a propus primul angajament.

Camil Petrescu spunea despre el ca “E un poet plin de subtilitate, un carturar cat trei academicieni“. Oare poate crede cineva ca Maestrul Radu Beligan nu a intrat la Academia Regala de Muzica si Arta Dramatica? Si doar geniul pedagogic al Luciei Sturza Bulandra l-a  tinut in lumea teatrului, pe care o va rasplati mai presus de orice asteptari.

Prietenilor sai dramaturgi le-a intors prietenia cu varf si indesat. Eugene Ionesco i-a marturisit ca Berenger jucat de Radu Beligan in “Rinocerii” la Teatrul de Comedie este superior celui jucat de uriasul actor si prietenul Maestrului Beligan, Laurence Olivier. Lui Camil Petrescu i-a promis ca daca vreodata va ajunge directorul Teatrului National, va pune in scena “Danton”, ceea ce se va intampla in 1974.

E greu sa gasesti cuvinte care sa descrie intr-un mod cat mai corect ce reprezinta Radu Beligan pentru teatrul romanesc, pentru cultura romaneasca in general. De aceea, ii voi da cuvantul lui Andrei Plesu, care spunea ca Radu Beligan reprezinta “constiinta cea buna a teatrului romanesc”.

Sfarsitul l-a facut tot Maestrul, ridicandu-se in picioare si citandu-l pe Philippe Noiret: “Daca viata tot este o calatorie scurta, macar sa o facem la clasa I”. Si a dezvaluit secretul unei vieti la superlativ “Iubiti ce vreti, dar iubiti! Nimic nu este mai dezastruos decat infirmitatea inimii! Si, fiindca am acest prilej, dati-mi voie sa va declar ca va iubesc si pe dumneavoastra, spectatorii, care m-ati facut ceea ce sunt si care sunteti adevaratii mei profesori”. Efectul il puteti banui: o sala intreaga s-a ridicat în picioare ca la comanda si a aplaudat minute in sir, coplesindu-l pe Maestru, emotionat pana aproape de lacrimi, care, cu o eleganta regala, si-a recuperat bastonul si a revenit pe scena, cu o mana pe inima, pentru a-si primi respectul si dragostea celor pentru care a jucat o viata intreaga.

Tot ce pot sa va spun eu, un biet cronicar cu functie de scrib, in incheiere este ca ma puteti invidia. Pentru ca am fost de fata la un recital actoricesc, la un “one man show”, am ramas pur si simplu mut in fata unui om si unui artist magnific, urias, genial. Pur si simplu am facut o vizita in Galaxia Teatrului calauzit de una din cele mai stralucitoare stele.