Prin insula Corfu

Am neglijat in ultimul timp sectiunea “Nu e folk, dar ne place” in care povesteam despre locurile ce merita vazute atat din tara cat si din afara ei. De data aceasta am mers “peste mari si tari” pana in insula Corfu a Greciei. Grecia tinde sa devina din ce in ce mai mult o tara a contrastelor. De la diferentele culturale intre continent si insule sau chiar de la o insula la cealalta, pana la imaginile din Atena cu problemele financiare si politice pe care cu greu le-ai putea sesiza in zonele turistice.

Desi cu ceva ani in urma nu ma incantau vacantele la mare, parerea mi s-a schimbat cand am ajuns pe teritoriul Greciei, astfel ca anul acesta am ajuns la cea de-a 4-a vizita in tara elena. Dupa cum spuneam, diferentele dintre statiunile de pe continent si insule sunt foarte mari, insulele oferindu-ti peisaje impresionante, o vegetatie aparte pe care nu o vei intalni pe pamantul arid al continentului. Padurile de maslini, portocalii, lamaii sunt peste tot.

Corfu (sau Kerkira) este cea mai nordica dintre insulele ionice, fiind foarte aproape de Italia si Albania. Ea s-a numarat printre destinatiile de vacanta inca de pe vremea romanilor si a reusit sa adune cate putin din cultura tuturor, asa ca, plimbandu-te pe stradutele orasului Corfu, ajungi sa ai impresia ca esti in Italia sau intr-un oras de provincie din Franta.

Ce-ar fi de vazut in Corfu? Presupunand ca temperaturile nu ating valori extreme, cand va decideti sa va plimbati prin oras (fapt ce se intampla chiar si in a doua jumatate a lunii septembrie) puteti vizita 2 muzee importante ale orasului: muzeul de Arhitectura si muzeul de Arta Asiatica aflat in palatul Sfantului Mihai si Sfantului Gheorghe, de altfel un monument impresionant.

Coborand pe stradute, ajungem pe celebrul lor bulevardul Liston, unde lumea buna se retrage la umbra pentru a bea un frappe la cafenelele ce se intond pe tot bulevardul. Este o strada frumoasa, insa as putea spune ca orasul vechi din Bucuresti este cu mult mai frumos (zonele restaurate evident).

Dupa o scurta odihna, pornim spre cele doua cetati ale orasului. Pe de-o parte strajuieste cetatea veche, in capatul celalalt al orasului regasim cetatea noua. Ambele dau o frumusete aparte orasului si insulei cand sunt privite de pe feribot sau orice alta ambarcatiune.

Pentru fanii sportului, in orasul Corfu exista un teren de crichet, caci si englezii au lasat o amprenta puternica in aceasta insula. Din pacate, nu am ajuns sa-l vedem desi inca sunt curioasa cum e la un astfel de meci.

Ar mai fi de spus despre haosul din traficul auto si pietonal al orasului, in care nu stii pe unde sa mergi, unde prioritatea probabil e undeva in legi necunoscute strainilor.

Ideal este sa vedeti orasul Corfu seara. Daca stati in statiuni din alte zone ale insulei, puteti gasi croaziere de noapte, care iti ofera ocazia sa admiri orasul la apus, iar plimbarea noaptea cu vaporul si imaginea orasului noaptea de pe mare pot alcatui o experienta unica.

Nu departe de orasul Corfu, poate la 20 min cu autobuzul local, ajungem la palatul Achillion, casa de vacanta a imparatesei Sissi a Austriei, pasionata de legendele Greciei antice, de eroul Arhile, de aici si numele palatului si de filosofii greci. Pentru cei ce au vizitat palatul Schonbrunn, in acest palat grecesc veti regasi multe asemanari. Gradinile sunt impresionante, in special cea cu vedere spre oras, o priveliste panoramica demna de a fi vegheata de uriasa statuie a lui Arhile.

Parasind orasul, fie cu masina personala (pentru senzatii tari si stomac puternic, deoarece toate drumurile din isula Corfu sunt cat se poate de serpuite, fie cu autobuzele (Green Bus-uri) care parcurg insula de la nord la centru, in oras intr-o ora si 15 min, (acelasi timp cum ati parcurge distanta cu autocarul), ajungem in nordul insulei, unde sunt cele mai frumoase statiuni din Corfu.

Noi ne-am petrecut vacant in oraselul Acharavi, cea mai nordica statiune, o statiune destul de mare, impartita in vechiul oras si orasul turistic, cu un boulevard plin de magazine de suveniruri, delicatese locale, restaurante si baruri pentru toate gusturile. Daca tot vorbim de delicatese locale, nu plecati din Corfu pana nu ati incercat kumquat-ul. Nu crud, ci cu lichior sau confiat sub nenumaratele forme in care se mai gaseste. Peste tot veti gasi Limoncello, eu personal stiam ca este specific italienesc dar, fiind atat de aproape de Italia se justifica.

Grecia nu este doar o tara unde vii la plaja si la mare, este o experienta culinara. Mancarea greceasca este apreciata de toti turistii din diferitele colturi ale lumii, asa ca nu evitati mancarurile traditionale. Recunoastem ca dupa ce am citit despre vacanta in Corfu a lui Adi Hadean, am fost entuziasmate sa incercam mancarurile recomandate de el, caci daca el spune ca mancarea in Corfu este foarte buna, atunci trebuie incercata. Atentie insa, marimea portiilor la unele restaurante este…colosala.

Nici barurile nu sunt de neglijat, poti incerca nenumarate sortimente de cocktail-uri, poti urmari meciuri importante sau doar asculta muzica si in anumite zile ale saptamanii se organizeaza seri grecesti cu dansatori si muzica traditionala. Plaja este mare, insa acoperita de pietre, insa odata intrat in apa, nisipul devine lin, iar apa impecabila.

Statiunile de lux, ascunse, sunt impresionante, elegante si luxuriante. Nu este de evitat nici Sidari, daca preferati viata de noapte.

O atractie turistica este Paleokastritsa. O statiune cunoscuta pentru golfurile ei mici si frumoasa, plaja cu nisip, grote si pesteri unde poti ajunge cu vaporul. Poti urca pana la o manastire pentru privelistea asupra marii turcoaz.

Ar fi multe de povestit despre insula, multe de vizitat, multe de incercat in Corfu, dar nu am vrea ca articolul sa capete proportii uriase, asa ca, daca ati vizitat insula si aveti pont-uri sau impresii despre vacanta in Corfu, impartasiti-le in comentarii.

Pentru Foreverfolk,

Raluca si Oana

Festivalul de teatru independent Undercloud

In perioada 29 august – 10 septembrie 2011 in La MUSE, in teatrul de pe Lipscani 53 se joaca mult teatru. Aflat la cea de a IV-a editie, UNDERCLOUD, festival de teatru independent, pune in scena 20 de spectacole, cele mai bune productii din stagiunea prezenta a teatrelor independente din Bucuresti.Sectacolele vor avea loc in fiecare seara, de la ora 19.00 sau 21:00.

Printre teatrele care participa anul acesta se numara Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours, Unteatru, Asociatia “In Culise”, Teatrul de Magie,Masina de vise, Artistic Production&Teatrul de Comedie, Godot Cafe Teatru, Teatrul Metropolis, Compania de Teatru D’AYA si altii.

Printre piesele ce se vor juca in aceasta perioada se numara: “Te iubesc! Te iubesc?”, “Autobahn”, “Cum m-am lasat de gandit- mic tratat pentru intelectualii epuizati”, “Cada cu picioare”,” Amalia respira adanc”,” Cui i-e frica de Virginia Woolf?”,” Ce ne spunem cand nu ne vorbim », » American Buffalo”,” One woman magic show”, “Un exercitiu de comedia dell’arte”, “Fitness”,” Copiii Rai,” 7 zile din viata lui Simone Labrosse”,” Declar pe proprie raspundere”,” Fata cu caramida-n gura”,” Niste fete”,” 9 grade la Paris”,” Fetele grase castiga intotdeauna”,” Bullets over Lipscani”,” O femeie singura – recital Maia Morgenstern” – PREMIERA.

Intreg programul festivalului il gasiti aici iar pretul unui bilet este de 30 lei.

Re-descoperirea Dobrogei

Ca Romania e o tara frumoasa o stim, cel putin teoretic, cu totii. Insa de prea putine ori ne gandim sa mergem sa descoperim parti din ea, pentru a vedea ce se ascunde in spatele imaginii. E drept ca lipsa unor drumuri acceptabile, a marcajelor sau a unor indicii legate de locurile istorice iti poate pune bete in roate. Cu toate acestea, aventurarea intr-o astfel de isprava se rasplateste prin descoperirea unor peisaje care te lasa fara cuvinte si a unor zone care merita. Intinerariul dobrogean pe care vi-l propunem se desfasora pe parcursul unui weekend (bine, daca doriti, puteti sa il prelungiti cu opriri mai lungi sau o sesiune de pescuit prin locurile amenajate).

Cum plecarea din Bucuresti s-a desfasurat vineri inspre amiaza, prima zi a fost dedicata drumului pana la Babadag, pe traseul Medgidia – Mihai Kogalniceanu – Targusor – Cheile Dobrogei – Cogealac – Babadag. Ne-a atras atentia un indicator spre Manastirea Sf. Ioan Casian (in apropierea comunei Targusor) si am hotarat sa ne oprim. Ascunsa intre dealurile zonei, complexul monahal apare aproape ca o cetate aruncata pe un varf, si este mult mai mare decat te-ai astepta. Am urcat pana acolo si am urmat semnele care conduceau spre pestera unde Sf. Ioan Cassian a stat. Intr-o liniste care, pentru obisnuitii oraselor supra-aglomerate, aproape ca dadea dureri de cap, am coborat pe un deal abrupt si pe niste scari la fel de abrupte pana am ajuns la locul respectiv. Nu e indicat sa incercati sa mergeti acolo daca sunteti incaltati in balerini sau pantofi, dar o data ajunsi vizita isi ajunge scopul. O atmosfera aproape ireala de albastru, verde si un lac la poalele dealului care va poate transpune in trecut.

Urmatoarea oprire au fost Cheile Dobrogei, un ansamblu geologic cu adevarat impresionant, stancile asezate in forma circulara fiind dovada ca mii de ani de lupta ai apei si vantului pot creea minuni vizuale. Pentru cei care raman mai mult in zona, Cheile se pot vizita mai indeaproape, mai ales tinand cont ca in zona se pesteri si zone de flora specifice. Noi ne-am multumit prin a fotografia putin si ne-am indreptat voiosi (sau obositi) spre Babadag, unde se afla locul de cazare.

Sambata a reprezentat un adevarat tur de forta, atat de vedere al distantei parcuse, dar si a locurilor unde am ajuns. Prima parte a zilei a fost dedicata unui traseu oarecum in cerc: Babdag – Capul Doloşman – Enisala – Babadag – Slava Rusa. Prima parte a drumului (spre Jurilovca) s-a desfasurat in conditii optime, drumul fiind destul de bun. Insa o data ajunsi acolo am avut surpriza de a nu gasi nici un fel de indicator spre Capul Doloşman (unde este situata Cetatea Argamum). Exista un punct de informare turisitic in zona, dar sambata era inchis. La fel cum exista un panou in care se prezinta rezervatia protejata din zona, dar fara nici un fel de harta. Pana la urma, am luat-o pe strada Doloşman si am ajuns la destinatie. A meritat toata alergatura pana am ajuns, caci zona este superba. Aflata pe malul lacului Razelm, faleza stancoasa (singura prezenta in zona litorala a Romaniei) adaposteste ruinele cetatii Argamum. Inainte de intrarea in sit (de la un anume punct, intrarea cu masina este interzisa) se afla un panou cu informatii legate de zona respectiva si istoria cetatii. Cetatea este atesata istoric (sub numele grecesc de Orgame) inca din sec. VI i.e.n., pentru ca in sec I-IV sa devina cetate romana. Chiar daca sapaturile arheologice au scos la suprafata faptul ca cetatea era destul de intinsa (situl are aproape 100 de hectare), mare parte din acesta se afla inca sub pamant.

Am pornit de aici spre urmatoarea cetate dobrogeana aflata in program, in apropierea localitatii Enisala. Aflata pe malul aceluiasi lac pe care il vazusem mai devreme, Lacul Razelm, cetatea care poate fii astazi vizitata nu mai pastreaza, de fapt, decat numele grecesc de Heracleea. Constructia actuala dateaza din perioada medievala, fiind o cetate construita cu scop militar in vederea supravegherii drumurilor pe apa si uscat (la vremea respectiva, cordoanele de nisip care separa Lacul Razim de Marea Neagra fiind inexistente). Taxa de vizitare a cetatii este de 2 lei, iar drumul pana acolo se poate face cu masina.

Am revenit apoi spre Babadag, unde ne-am oprit pentru a vizita geamia (sau moscheea) ce dateaza din secolul XVI. Din acesta, doar structura si cativa stalpi de sustinere sunt cei originali, intrucat geamia a fost arsa in conflictul ruso-turc, dar geamia este in totalitate renovata si folosita in momentul de fata drept lacas de cult de catre comunitatea musulmana a Babadagului (circa 3 00o de locuitori, din cei in jur de 10 000 cati totalizează Babadagul). Si aici, taxa de vizitare este modica (2 lei de persoana), iar pentru fotografiere veti plati inca 5 lei.

Am plecat mai departe in descoperirea cetatilor si am ajuns la Slava Rusa, localitatea in vestul careia se afla cetatea Ibida. Din pacate, se pare ca mare parte din zona cetatii (intinsa pe aproximativ 24 de hectare) este astazi acoperita de sat. Mai mult, cercetarile arhelogice din zona au fost sporadice, si in afara de ansamblul Portii de vest (cea mai vizibila parte din cetate) nu se pot vedea foarte mult. Chiar daca zona este foarte frumoasa -  ca si peisaj –  lipsa totala a oricaror informatii legate de ceea ce vizitam ne-a lasat un gust un pic amar. La fel ca fi faptul ca nu exista nici un indicator spre a ne indruma spre destinatie.

Acum, ca terminasem cercul ce pornise din Babadag, am luat-o incetisor spre Tulcea. Mai exact, spre Isaccea si cetatea Noviodunum. Cetatea este atestata de scriitori antici, bizantini si mai apoi medievali si se pare ca a fost una dintre dintre punctele strategice in zona Dunarii de jos. Considerat a fii cel mai important sit arheologic din nordul Doborogei, zona impresioneaza in primul rand prin amplasament. Pentru ca dincolo de sapaturile pe care le-am vazut si de faptul ca parea ca cetatea a fost foarte intinsa, nici aici nu am avut parte de nici un fel de harta a ruinelor sau de informatii relevante. Ulteori, la o cautare pe Internet, am aflat ca sapaturile si cercetarile sunt inca in desfasurare, mai ales pentru ca fortificatie romana initiala este total sub pamant.

Daca tot eram in Dobrogea nu puteam sa plecam fara a ne opri sa admiram cei mai vechi munti ai tarii, Muntii Macinului. Incadrati ca si Parc Natural, muntii (chiar daca au altitudinea unor dealuri) impresioneaza prin aparitia lor arida si culoarea pamantului. Fiind o zona de stepa, zona creeaza o sinteza intre zona mediterana, continentala si de stepa. Pentru pasionatii de biologie, speologie sau geografie, cu siguranta explorarea muntilor constituie un „must-do”. Nu am urcat pe munte, in special pentru ca nu am gasit o zona pana unde sa ne strecuram cu masina destul de aproape, dar i-am pus pe lista pentru o viitoare plecare. Ce nu am inteles este prezenta carierelor de piatra in acesti munti care au reusit sa supravietuiasca atator mii de ani.

Odata cu plecarea din zona muntilor, ne-am indreptat spre pontonul de unde puteam lua bacul si am traversat spre Braila.

Am venit acasa dupa excursia asta cu sentimente amestecate. Am ramas impresionata de peisajele pe care le-am vazut si cu siguranta ele au facut mare parte din farmecul excursiei. M-au pus pe ganduri atatea vestigii istorice de care nu stiam si de care nu stiu poate inca multi, dar si faptul ca ele nu sunt promovate in nici un fel. Cu toate acestea, recomand un periplu dobrogean oricui. E altceva, si e incredibil de frumos. Va trebuie doar un traseu bine stabilit, un grup de oameni faini si o masina cu un sofer care sa reziste la portiuni de drum care par off-road. Si aventura e gata…

O galerie foto despre locurile descrise in text se gaseste mai jos. Informatii detaliate despre Dobrogea de Nord gasiti pe www.info-delta.ro

“Te iubesc! Te iubesc?”

Piesele de teatru in spatiu neconventional, chiar daca multe dintre ele garantate a fi foarte bune, mi-au lasat de si mai multe ori gustul amar al unei asteptari neimplinite. Cu toate acestea, motivul pentru care am ales participarea, ca spectator, la piesa “Te iubesc! Te iubesc?” a fost experienta mai mult decat placuta a vizionarii altor piese puse in scena de Compania de teatru D’aya. (cea mai cunoscuta fiind “Dragostea dureaza 3 ani”).

Spatiul desfasurarii piesei a fost Laptaria lui Enache, loc de poveste pentru unii sau poate doar un alt club din Bucuresti. Pentru altii, pe 13 ianuarie, a fost un loc plin de farmec, zambete dar si mici intrebari care apareau pe parcursul piesei.  In regia si adaptarea lui Chris Simion, dupa “Zapezile de altadata” a lui Dumitru Solomon, piesa “Te iubesc! Te iubesc?” se revendica a fi “o reteta comica despre cum sa fim fericiti in cuplu si cum sa evitam blazarea in doi”.

El (George Corodeanu) si Ea (Corina Moise) – personaje in care, chiar fara sa vrei la un moment dat te regasesti – sunt tineri si se iubesc. El isi declara iubirea eterna, ea ar vrea sa creada dar ii e teama ca totul s-ar pierde, pana la urma se casatoresc.

“EL: Te iubesc ca un nebun.
EA: Nebunia trece.
EL: Dar dragostea rămâne.
EA: Ce mai rămâne din dragoste după ce a trecut nebunia ? Obisnuinta.”

Nu, povestea nu se termina aici, cu un asteptat “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. De fapt, povestea abia incepe. Se face un mic arc peste timp, si cuplul cu iubire si pasiune nebuna se regaseste in postura cuplului obisnuit si linistit.

“EA: Nici gelos nu mai esti ?!
EL: Cand eram gelos spuneai ca-s nebun.
EA: Ceea ce ne lipseşte noua e tocmai nebunia ! Ne-am linistit prea devreme, ne-am lasat coplesiti de oboseala, de obisnuinta, de rutina…
EL: Iar incepi?”

Discutii la miez de noapte, cand El vrea sa doarma, Ea vrea ce avea la inceput. Replici pline de umor, uneori ironice, alteori de o duritate care se simte atunci cand rasul (care nu e tocmai rasul simplu, ci mai degraba rasul amar al unei situatii in care te-ai putea gasi la un moment dat) se opreste.

“EL: Fericirea este..cand e bine…si nu ne certam…si dormim…”

Pe fundal, uneori impasibila ca o statuie, alteori marcand imaginea personajului pentru care ideea de casnicie e o farsa, dominand totusi prin forta expresivitatii scena, Manuela Harbor (cea care joaca rolul unei statui, si mai apoi al mamei Ei), este cea care impune un sens al gravitatii piesei. Cu o privire care parca poate taia, un ras ironic si rece, o calm calculat in fiecare moment, aparitia ei (chiar daca secundara) aduce un plus de valoare intregului ansamblu.

“Nu exista dragoste infinita. Ne amagim. Legile poeziei sunt altele decat legile vietii”

Fiecare moment cheie este marcat, de difuzarea pe un proiector, a unor concluzii care, pe cat sunt de amuzante, pe atat de tare te pot infiora daca le internalizezi putin. Din cauza faptului ca asezarea in Laptarie a fost relativ deficitara (in ciuda rezervarii si a faptului ca ma ajuns destul de devreme, locurile pe care le-am avut au fost destul de in spate si uneori  privirile catre anumite detalii obturate de cei din fata), s-a creat la un moment dat un fel de conventie tacita intre cei peste 100 si mai bine de spectatori. Cei care erau mai in fata sau care vedeau citeau cu voce tare replicile, iar acestea ajungeau pana in spate. Chiar daca a fost uneori deranjant, tipul acesta de relationare si de implicare a publicului in piesa a creat totusi un farmec aparte. Printre concluziile enuntate:

“In iubire fiecare are un balcon ca Romeo si Julieta pe care mai apoi isi intinde rufele”

“Secretul casatoriei fericite: sa nu ai preferinte, ci sa te multumesti cu ceea ce ai.”
“Secretul fericirii in cuplu: sa nu-ti vina ideea sa compari!”
“Daca IUBIREA este raspunsul, poti sa repeti intrebarea?”

Concluzionand, “Te iubesc! Te iubesc?” este o piesa care nu merita ratata, care va va rupe pentru o ora si un pic de cotidian, care va va face sa zambiti dar si va re-evaluati un pic ideile despre ceea ce insemana “iubire”, “casatorie”, “cuplu”.

Ca o mentiune, in cazul in care mergeti la o reprezentatie care se da in Laptarie, luati-va locuri in zona pernelor, si nu pe scaunele de bar. Acestea sunt pozitionate destul de in spate (vizibilitatea este totusi relative buna) si puteti avea nefericita ocazie ca cineva inalt sa stea in fata voastra…In rest, numai cuvinte de bine pentru regie, montaj, coregrafie, joc scenic si idee de piesa.

(Nota: Atat fotografiile, cat si replicile sunt preluate de pe site-ul Companiei de Teatru D’aya, unde puteti urmari programul urmatoarelor reprezentatii pregatite de aceasta)

“Comedia norilor” la Teatrul National Bucuresti

Intr-o perioada in care am auzit poate mult prea multa lume plangandu-se de lipsa spectatorilor la evenimente de ordin cultural, ne-am facut curaj sa pasim in Sala Mare a Teatrului National Bucuresti. Daca pentru multa lume termenul de TNB desemneaza in genere unul din locurile de intalnire cele mai cunoscute din Bucuresti, pot spune cu incantare ca intr-o joi destul de friguroasa la inceput de decembrie, la reprezentatia piesei “Comedia norilor”, sala a fost plina.

“Comedia norilor” se doreste a fi o interetare, in varianta moderana si sub regia lui Dan Tudor, a uneia dintre cele mai vechi piese de teatru, semnata de Aristofan. Problema de fond se concentreaza pe felul in care sofistii pot sa argumenteze orice, pornind de la premise false sau jucandu-se cu oratoria si cu termeni geneal acceptati.

Strepsiade (Alexandru Bindea) este un parinte simplu, fara prea multa cultura, dar care a auzit de renumele Scolii lui Socrate si isi doreste sa isi convinga fiul sau, Fidipide (Razvan Oprea) se duca acolo. Motivul este simplu si cat e poate de uman: ruinat fiind de cursele de cai ale fiului sau, Stresiade este convins ca Socrate il va invata arta vorbirii atat de abile incat sa il scape de datorii.

Intalnirea dintre Srepsiade si reprezentantii scolii filosofice este una care genereaza, chiar si involuntar, hohote de ras. Intampinat de Oratorie, Geometrie, Astrologie si Dans, puratat intr-un val de cuvinte care mai de care mai ametitoare de catre nimeni altul decat Socrate (interpretat de catre Mircea Albulescu), momentul culminat este declansat de aparitia norilor, cei care, pare-se ca ar fi de fapt si de drept, zeitatile care guverneaza lumea. Corul norilor este format din Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Oana Vanatoru, Victoria Dicu, Raluca Petra si Afrodita Andron, si, din pacate, mi-au lasat impresia ca deseori ca nu se prea simteau in largul lor pe scena, jocul lor avand totusi un caracter simbolic destul de ridicat.

Fidipide este si el pus fata in fata cu argumentele si jocurile de cuvinte, cu bufatoria in care cuvintele sunt folosite doar pentru a jongla cu ele. De departe una din marcile representative ale piesei o constituie “lupta” dintre rationamentul drept (Monica Davidescu) si argumentul nedrept (Ilinca Goia).

Printre punctele plus pe care le primeste piesa se afla continua interactionare cu publicul, desfasurarea destul de alerta a actiunii si comicul de situatie (mult mai bun, din punctual meu de vedere, decat cel de limbaj). Mai mult, trebuie remarcat jocul domnului Albulescu, chiar daca cu un rol destul de scurt pentru gustul meu. Un Socrate venit de jos spre a se pozitiona deasupra tuturor, plin de ironie si de forta, si care ia in deradere atat zeii, cat si muritorii, pentru ca el detine cea mai importanta virtute: ratiunea. Din pacate, punerea in scena a unei comedii cu atata vechime si incercarea de a o transpune intr-un mod cat mai modern, poate aduce si mici erori : scenografia mi s-a parut un pic prea post-modernista (reprezentarea unei case prin niste cutii de carton foarte mari), iar uneori jocul actorilor si incercarea acestora de a convinge de ceea ce spun pareau pe alocuri fortate.

Cu toate acestea, piesa este una care deconecteaza, si care reuseste sa scoata in evident mesajul ei cu vechime istorica si actualitate faptica: cu toate ca scoala socratica a fost intemeiata pe forta rationamentului si a argumentului bine construit, exista tertipuri verbale si rationamente nedrepte, exista jocuri printre si cu ajutorul cuvintelor care pot induce in eroare. Tocmai de aici paralela dintre nori si rationamente: si unele si altele sunt caracterizate de inconsistenta, in ciuda faptul ca sunt prezente pregnante in viata oricarui muritor sau zeu.

Muzica de vioara cu scop

Ne-am obisnuit sa apelam des la muzica in scop curativ: atunci cand avem nevoie de un insotitor de drum, atunci cand ne simtim singuri, sau pur si simplu cand vrem sa ne trezim mai usor si sa ne umplem sufletele de stari.

Va propun, de data aceasta, un concert de vioara care are mai mult decat scopul de a va umple de muzica. In conditiile in care de multe ori ne plangem ca imaginea Romaniei din punct vedere cultural in strainatate nu este promovata, sau ca nu avem muzicieni de calitate, acest concert este o chemare de atitudine. Pe scurt, este vorba de  un concert cu scopul de a strange banii necesari pentru continuarea studiilor in strainatate a unei artiste de real talent : Cristina Beteringhe.

Concertul va avea loc pe data de 2 septembrie, la Centrul National al Dansului, si va fi sustinut de Cristina Beteringhe si trei prieteni de suflet: Anda Rusu, Cristian Costache si Razvan Garbea.

Cristina Beteringhe este studenta la una dintre cele mai bune scoli de muzica din Olanda – Prince Klaus Conservatory din Groningen si la 24 de ani are in palmares o serie de distinctii internationale  (Premiul I – la sectiunea “muzica de camera” in cadrul concursului “Citta di Stressa” Italia sau bursa de studii “Constantin Silvestri” prin intermediul careia a avut ocazia sa studieze timp de un an de zile la “The Mary Erskine School” din Edinburgh) si recitaluri atat la nivel national, cat si la nivel international.

Impreuna cu cei trei buni prieteni ai sai, concertul pregatit pentru inceputul toamnei un concert care contine muzica pentru toate tipurile de ascultatori: bucati clasice, muzica spaniola sau combinatii inedite de vioara-chitara ce asigura diversitatea de stiluri, precum si faptul ca va veti regasi macar intr-o bucata muzicala de acolo.

Fiind un concert care are ca scop strangerea de fonduri, biletele vor avea pretul de 50 RON (si o serie mai mica de bilete de 25 de RON). Puteti rezerva unul sau mai multe bilete (ele vor fi achizitionate la fata locului) printr-un email la adresa violin_concert[at]yahoo[dot]com, care sa contina numele, tipul si numarul de bilete dorite.

Mai multe detalii despre cine si ce se va canta, gasiti pe blogul oficial al concertului: violinconcert.blogspot.com

Radu Beligan la 90 de ani

A fost odata ca niciodata o duminica friguroasa de sfarsit de toamna, usor in ceata, usor umeda. As fi putut spune la fel de bine “inceput de iarna”, dar pentru ca nu a nins peste Bucuresti, sa fie toamna. Centrul orasului este dominat de o cohorta de gura-casca dornici sa vada “beculetele aprinse” in centru, asa ca ajunsul la Teatrul National din Bucuresti (TNB) a fost chiar o aventura. Numai ca scopul vizitei merita orice efort; ilustra institutie de cultura isi aniversa decanul de varsta, Maestrul, Artistul, legenda vie, martorul a jumatate din existenta sa – sub titlul: Beligan 90. Pe 14 decembrie 2008, Maestrul Radu Beligan va implini 90 de ani, din care 70 petrecuti pe scena teatrului romanesc.

In acest timp, a jucat de la tragedie si drama la comedie, de la Shakespeare si Dostoievski la Caragiale si Goldoni, a fost director de teatru, regizor, profesor, actor de film, lider de opinie. Superlativele ar fi prea firave incercand sa il descriem pe Maestrul Radu Beligan, iar enumerarea pieselor si realizarilor sale ar necesita un site separat (poate ne aude cineva). Ce poti sa spui despre un om care la 26 de ani avea propria companie de teatru. Ce poti sa spui de omul pentru care s-a schimbat statutul Institutului International de Teatru (IIT), tocmai pentru ca el sa poata beneficia de inca un mandat, in plus fata de cele doua avute legal conform regulamentului; iar la plecare a fost numit Presedinte onorific pe viata. Nu e totul. Este intemeietorul Teatrului de Comedie. A fost directorul Teatrului National timp de 20 de ani, cei mai grei ani ai teatrului, intre 1979 si 1990.

Asa cum spunea Ion Caramitru, directorul TNB si cel care l-a introdus pe sarbatorit in scena printr-o scurta alocutiune, nimic altceva decat respectul breslei fata de cel care ii este inca lider, “Radu Beligan este vesnicul debutant si istoria vie a teatrului romanesc”. Apoi a fost prezentat un scurt film de arhiva, cu imagini ale artei teatrale ale Maestrului. De altfel, imaginile vor fi prezente pe toata durata serii, nu tehnologie complicata, ci imagini vechi si foarte vechi, poze ale unor telegrame cu valoare istorica sau inregistrari audio remarcabile.

Apoi pe scena a urcat Regele, intr-un decor minim, un birou si un scaun de lemn masiv, un ceai si o poveste ce va fi spusa de-a lungul a mai bine de doua ore. Ca la un semn, toata lumea s-a ridicat in picioare, aplaudand. Un semn de respect, un semn de iubire, un semn de recunostinta al celor ce i-au fost alaturi.

Maestrul s-a asezat la birou, apoi cu un ton linistit, uniform, dominat de timbrul care l-a facut celebru, a inceput sa povesteasca. V-as povesti fiecare cuvant al sau, dar n-as avea farmecul sau. Sau macar frazele memorabile. Dar totul ar trebui notat undeva, daca nu pe hartie, macar in suflet.

“Arta actoriei se invata printr-o sublima, benefica si fericita osmoza. Artistul este suma intalnirilor sale, iar eu m-am intersectat de-a lungul existentei mele cu personalitati unice ale scenei romanesti.” Cata dreptate aveti, Maestre! Lucia Sturza Bulandra, Victor Ion Popa, George Calboreanu, Alexandru Giugaru, Ion Fintesteanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Gheorghe Storin, Ion Iancovescu, Sica Alexandrescu, George Vraca si sotia acestuia Elvira Godeanu. Si asta daca vorbim doar de actori, pentru ca Maestrul a lucrat si cu nume mari ale dramaturgiei, precum Eugene Ionesco, Camil Petrescu sau Mihail Sebastian. De la fiecare a invatat cate ceva: de la Storin, tragedia; de la Iancovescu, comedia; Giugaru i-a fost protector la varsta la care intra in lumea teatrului (si care il apela, atat de gratios si protector, “Costelivule!”); Victor Ion Popa, cel care i-a propus primul angajament.

Camil Petrescu spunea despre el ca “E un poet plin de subtilitate, un carturar cat trei academicieni“. Oare poate crede cineva ca Maestrul Radu Beligan nu a intrat la Academia Regala de Muzica si Arta Dramatica? Si doar geniul pedagogic al Luciei Sturza Bulandra l-a  tinut in lumea teatrului, pe care o va rasplati mai presus de orice asteptari.

Prietenilor sai dramaturgi le-a intors prietenia cu varf si indesat. Eugene Ionesco i-a marturisit ca Berenger jucat de Radu Beligan in “Rinocerii” la Teatrul de Comedie este superior celui jucat de uriasul actor si prietenul Maestrului Beligan, Laurence Olivier. Lui Camil Petrescu i-a promis ca daca vreodata va ajunge directorul Teatrului National, va pune in scena “Danton”, ceea ce se va intampla in 1974.

E greu sa gasesti cuvinte care sa descrie intr-un mod cat mai corect ce reprezinta Radu Beligan pentru teatrul romanesc, pentru cultura romaneasca in general. De aceea, ii voi da cuvantul lui Andrei Plesu, care spunea ca Radu Beligan reprezinta “constiinta cea buna a teatrului romanesc”.

Sfarsitul l-a facut tot Maestrul, ridicandu-se in picioare si citandu-l pe Philippe Noiret: “Daca viata tot este o calatorie scurta, macar sa o facem la clasa I”. Si a dezvaluit secretul unei vieti la superlativ “Iubiti ce vreti, dar iubiti! Nimic nu este mai dezastruos decat infirmitatea inimii! Si, fiindca am acest prilej, dati-mi voie sa va declar ca va iubesc si pe dumneavoastra, spectatorii, care m-ati facut ceea ce sunt si care sunteti adevaratii mei profesori”. Efectul il puteti banui: o sala intreaga s-a ridicat în picioare ca la comanda si a aplaudat minute in sir, coplesindu-l pe Maestru, emotionat pana aproape de lacrimi, care, cu o eleganta regala, si-a recuperat bastonul si a revenit pe scena, cu o mana pe inima, pentru a-si primi respectul si dragostea celor pentru care a jucat o viata intreaga.

Tot ce pot sa va spun eu, un biet cronicar cu functie de scrib, in incheiere este ca ma puteti invidia. Pentru ca am fost de fata la un recital actoricesc, la un “one man show”, am ramas pur si simplu mut in fata unui om si unui artist magnific, urias, genial. Pur si simplu am facut o vizita in Galaxia Teatrului calauzit de una din cele mai stralucitoare stele.