Folk is alive. In A’Live

Joi seara am avut placerea de a participa la inaugurarea unei noi seri de folk in peisajul bucurestean, si anume in club A’Live. Nu pot privi decat cu bucurie faptul ca exista asemenea tipuri de evenimente, dar mai ales faptul ca serile de folk ies din peisajul unor cluburi mai mici (si deseori destul de inghesuite) pentru a trece spre locuri mai aerisite, cu locuri destul de multe si atmosfera cat se poate de placuta.

Pe fondul unor prime impresii cat se poate de placute, am fost luati in primire de prezentatorul serii, Dan Murzea (membru al trupei de impro-teatru Obligo), iar cel ce va fi gazda serilor de joi (Puiu Cretu) ne-a urat bun venit in tonurile unui Cantec de oameni (Valeriu Sterian). Alaturi de Puiu a fost pe scena Adi Ursu, un chitarist care a umplut catecele pe care deja la stiam intr-un mod inedit si a ajutat la creearea unei atmosfere calde in tonurile unor piese precum De ziua ta, Tamplarul de sicrie, sau Se duc iubirile.

Seara a fost una dedicata prietenilor-invitati din lumea folkului, iar primii prezenti au fost si cei mai tineri dintre acestia: un grup format de trei tineri liceeni, sub numele de Rapsotree care ne-au purtat atat prin piese cunoscute (Andreea a Adei Milea sau Fata Verde a legendarilor Phoenix), dar ne-au povestit si despre placerea a ti se spune Tu. A urmat pe scena Fox Studis, cu mare chef de cantat, cu acelasi sunet inconfundabil care i-a facut cunoscuti si cu stilul de jazz-folk care le este amprenta, poate un pic cam puternic pe alocuri, dar aici sunetul nu prea a fost de partea lor.

Pentru mine a urmat prima dintre premierele serii, anume prima data cand i-am ascultat live pe Raul Cirstea si Constantin Neculae. Stiam inca de pe albumul lor ca pieselor lor au ceva dintr-o poveste, iar mini-recitalul lor m-a convins de acest lucru. Rar vezi oameni care stau pe scena si par deconectati de la orice se intampla in jur (si credeti-ma, pubul era plin), si care cu toate acestea reusesc sa transmita prin sunete, armonie si versuri izbutit alese povesti. Povesti cu bufoni (Cantecul ingerului bufon), cu dragoste, dedicate oamenilor dragi (Zadarnicie), povesti in ritmul carora ni s-a spus “Buna seara” sau cu Delte lunare.

Cea de-a doua premiera a stat sub semnul accentului englezesc puternic si a unui zambet de om fericit ca publicul comunica si raspunde pozitiv: Johnatan David. Nu stiu daca a fost o strategie pentru a convinge publicul sa participe la concertul acestuia (care va avea loc in acelasi pub, pe  31 martie), dar cu siguranta tanarul de pe taramuri britanice ne-a atras atentia prin Stand by me, No woman, no cry sau Wish you were here. Si nu in ultimul rand, ne-a facut o surpriza de proportii cand, intr-o romana destul de clara ne-a spus “Sa nu radeti”, inainte de a incepe sa cante piesa Vama Veche a trupei omonime.

Orele fiind inaintate, am parasit clubul cu putin regret, in timp ce Puiu Cretu incheia seara, dar si cu dorinta de a reveni. O sa incerc sa trec peste problemele de sunet care au aparut pe tot parcursul serii si o sa le pun pe seama inceputului si a faptului ca intotdeauna se poate imbunatati ceva, care, de altfel, au fost singurele momente mai putin placute. In rest, un loc bun pentru concerte (printre cele mai bune pana in momentul de fata in peisajul bucurestean), cu avantajul unui spatiu bine impartit, al locurilor multe si al faptului ca este bine ventilat si o seara plina de surprize si muzica buna.

 

Emeric Imre in Iron City

Cum saptamana trecuta nu am ajuns sa il ascult pe clujeanul Emeric Imre, am zis ca a treia oara trebuie sa fie cu noroc. Prin urmare, m-am indreptat spre Iron City, avand si curiozitatea de a vedea ce inseamna anuntata renovare a barului de care s-a lipit in ultimii trei ani si brandul Folk Frate, in fiecare miercuri.

Concertul fiind anuntat la 21:43 (ora specifica serilor de miercuri), am ajuns putin mai tarziu. Surpriza numarul unu a fost ca, in timp ce coboram scarile, se auzeau tonuri de rock, si nu folk. Motivul se numeste Andrei Paunescu, prezent pe scena cu trupa, cantand despre oameni Rai si aroganti , dar si despre Amor cubist. Locul concertului, asa cum ma asteptam, plin. Trebuie salutata extinderea scenei (chiar daca aceasta a luat din locul meselor), precum si faptul ca renuntarea la unele mese face ca locul in care oamenii sa poata sta pentru concert sa fie mai mare.

Daca despre Emeric Imre am auzit multe, ca ar fi «Nebunul de alb al Clujului», amfitrionul serii s-a gandit la o formula mai inedita de prezentare. Prin urmare aseara, Imi a devenit noul Al Pacino al folkului. Nu stiu daca de vina a fost faptul ca saptamana trecuta a mai avut doua concerte in Bucuresti, zecile de piese pe care nu le auzim de obicei in concerte, sau pur si simplu decizia de a produce un concert mai altfel, dar cert este ca piesele cantate au fost presarate de momente inedite. Am retinut Povestea (o piesa din 1982, pe care personal nu am ascultata vreodata live) si Migdale amare (versuri George Toparceanu).

Am pus toate acestea pe atmosfera creeata in club, inca de la primele acorduri ale Oratiei de nunta (piesa cu care a inceput concertul), atmosfera in care legatura dintre omul de pe scena si oamenii care il secondau de pe scaune, lazi de bere sau din picioare era una specifica si pe care, personal, mi-as dori sa o vad la orice eveniment de gen. M-a impresionat placut momentul in care, la al doilea referen al piesei Buna varianta rea, luminile de pe scena s-au stins, pentru a se aprinde cele de deasupra publicului, iar Imre a ramas doar secondand prin chitara. M-a amuzat momentul in care, la Nebun de alb, cei trei amfitrioni ai serii (adica Teddy, Misha si Jonnie) s-au urcat pe scena. Unul pentru a canta la chitara, unul pentru a antrena publicul, si nu in ultimul rand, Teddy la microfon pentru a canta o a patra strofa, mai putin cunoscuta publicului larg, alaturi de Imi.

Dincolo de punctele bune ale concertului (care tin de faptul ca aerisirea clubului e mai buna, de atmosfera creata de public, dar si de artistul de pe scena), ar fi un aspect care a fost mai putin placut. Acesta ar fi faptul ca trupa care a cantat in deschidere (trupa care nu a fost anuntata public in prealabil) a cantat mai bine de 45 de minute, ceea ce a decalat concertul anuntat cu aproape o ora.

Chiar si asa, clujeanul Emeric Imre ne-a adus la concert bucati de povesti de dragoste, declaratii mai trista sau mai vesele, acorduri nebune de tango si o caldura specifica ardelenilor, care a facut din public prieteni. Pentru acesta, pentru piesele care deja tin de repertoriul lui clasic, dar si pentru fiecare surpriza muzicala pe care o aduce (fie ea si o piesa de acum 20 si mai bine de ani), nu pot concluziona decat ca a fost un concert bun.

Concert Puiu Cretu in Expirat

Am avut ocazia, de-a lungul timpului si prin intermediul destulelor concerte la care am participat, sa il ascult pe Puiu Cretu. Cu toate acestea, pana luni, 15.03.2010, nu participasem la niciun concert in care Puiu sa fie cap de afis, asa ca m-am indreptat spre Expirat. Recunosc, am ajuns acolo cu cateva temeri, intrucat stiam din experienta ca amplasarea scenei la fata locului nu e tocmai cea mai buna (din cauza unui stalp de sustinere care obtureaza privirea) si ca uneori, sonorizarea lasa de dorit.

Inceputa putin dupa ora 21.30, seara lui Puiu Cretu (si a invitatilor sai) s-a dovedit a fi una frumoasa, cu piese noi si piese vechi, cu divese coveruri, cu noi descoperiri, si cu o atmosfera calda din partea unui public nu foarte galagios si receptiv.

Concertul a fost deschis de Puiu si Andreea (membra a grupului Lemn Dulce, invitat special al concertului), povestind despre Dragoste in fan, bineinteles totul Pana nu se intuneca. Pentru a destinde atmosfera am avut parte de un cover binecunoscut Blowin’ in the wind, primind apoi indicatii despre Puterea sa alegi.

A urmat la apel grupul Lemn Dulce (Andreea Uta – voce si chitara, Cristina Lupu si Catalina Mihai), din Curtea-de-Arges. Fetele au facut fata cu brio primei lor repezentatii mai mari pe o scena bucuresteana, castingand publicul printr-o serie de coveruri (Wonderwall, Ochii tai, Have you ever seen the rain), dar aducand si piese proprii, precum Un alt nu si Ploua. Faptul ca piesele lor au alternat cu piesele deja cunoscute, a mentinut publicul atent, si e de apreciat faptul ca acesta le-a sustinut prin aplauze si referene cantate la unison.

Alt invitat al serii a fost Proiectul Tivodar (Stefan Tivodar – voce, chitara si Alex Nichita  – vioara, chitara). Intr-un alt tip de registru decat cel al folkului clasic, tinzand fie spre zona rock, fie spre blues, cei doi au creat o bresa in desfasurarea serii, fie prin piese proprii (Oameni de lut, Frica, Discurs), fie prin coveruri (Seductie, Hit the road Jack). Chiar daca stilul a diferit radical fata de prezentele anterioare pe scena, nu se poate spune ca momentul a fost nelalocul lui, cei doi fiind si ei receptati in mod pozitiv de public (din care o parte cu siguranta avusese ocazia sa ii asculte si la propriul lor concert in Expirat).

Era timpul ca cel in jurul caruia se unisera toti pentru aceea seara sa revina pe scena. Puiu a revenit, de data aceasta singur, plin de verva si aducand in tolba de cantece piese care fie se facusera cunoscute in perioada grupului Voua (Balada pentru Daniela), fie piese de-ale prietenilor (Tanar si liber), dar si piese in prima auditie (Vrajeli de toamna, care, conform declaratiei lui Puiu fusese scrisa cu “vreo doua-trei saptamani in urma”).

Am parasit atmofera de voie buna instaurata pe scena Expiratului (intre timp, pe scena mai aparusera Andreea, cu vocea si tamburina, sau Stefan cu muzicuta), fredonand Se duc iubirile. Sursele prezente pana la final au confirmat ca totul s-a incheiat undeva in jurul ore 1, si e de inteles. Pentru ca nici eu nu am simtit cand trecusera cele doua ore si mai bine de la inceputul concertului pana in momentul plecarii. Ceea ce e semn bun, al unui eveniment care a strans laolalta prieteni, muzica buna si un program care nu lasa loc plictiselii.

Prin urmare, concluzia reprezentantului ForeverFolk la fata locului este ca asteapta cu nerabdare urmatorul concert marca Puiu Cretu.

DragoBertzi la Cinema Patria

S-a intamplat din nou: la cinema Patria din Bucuresti a rulat un spectacol de muzica buna, sub impresiariatul lui Aurel Mitran. Dupa Alexandru Andries, Nicu Alifantis, Florin Chilian si Ioan Gyuri Pascu, a fost randul lui Ducu Bertzi sa se afle in fata spectatorilor (numerosi, ce-i drept). Spectacolul a fost intitulat cum nu se poate mai sugestiv: “DragoBertzi”, fiind dedicat sarbatorii de Dragobete (24 februarie).

Dupa intrarea pe scena a celor care aveau sa ne cante timp de aproape doua ore – alaturi de Ducu aflandu-se Victor Solomon (chitara) si Mihai Nenita (vioara) – din spatele salii s-au auzit acordurile unei piese populare. Maramureseanul Bertzi ne pregatise o surpriza: un grup de cantareti populari din zona pe care o indrageste atat de tare si pe care o aduce in cantecele sale, ce au traversat cantand sala, pana au ajuns pe scena.

Acum, ca deja ne rupsesem de centrul Bucurestiului si intrasem intr-o lume autentica, cu sunete ancestrale, a fost randul lui Ducu Bertzi sa ne poarte Pe Iza pe langa apa. Piesele lui Ducu sunt piese care au in centru ideea de dragoste, fie ca sunt povesti ale unei asteptari (Pe cine si pe cate carari, In ziua cand va fi sa vii, Si de-ar fi), , fie ca sunt momente de fercire sau contamplare (Iertarile, Daca tu, De mii de ori) , fie ca sunt radaci adanci ale spiritului de morosan al artistului (Balada firului de iarba, Fata batrana).

Un alt moment special a fost cel al micro-recitalului sustinut de Mihai Nenita. Dupa cateva probleme tehnice in prima parte a spectacolului (vioara uneori auzindu-se prea tare, alteori aproape deloc, si diverse cabluri care refuzau sa functioneze cum trebuie), acesta si-a inceput momentul cu ceea ce parea a fi o joaca cu sunetele viorii. A urmat insa ceva mai mult, o demonstratie de improvizatie muzicala care te tinea cu urechile perfect intinse spre scena, pentru a prinde urmatoarea miscare a artistului.

Bineinteles, nu au lipsit din recital piesele cele mai  cunoscute, precum Focul vantat, Suflet fara chei, M-am indragostit numai de ea, sau Omul padurii. Acestea de altfel au fost si cele care au animat publicul, in special spre finalul spectacolului (exprimandu-mi parerea personala ca mi-ar fi placut un public mai putin static, si care sa fie un pic mai prezent in comunicarea cu cel de pe scena).

Finalul de spectacol i-a adus din nou pe cei de la Grupul Marmatia pe scena, intr-un joc muzical extrem de placut. Consider ca, in special cand e vorba de muzica folclorica, autenticul se deosebeste de fals extreme de usor. Iar prietenii maramureseni ai lui Ducu Berti ne-au adus o mostra cat se poate de autentica de muzica straveche, si care sa ne umple sufletul inainte de plecare.

“DragoBertzi” a insemnat un prilej de intalnire cu muzica intr-un spatiu inedit, a insemnat un public variat (mai ales daca ne gandim ca erau prezente cam trei generatii de ascultatori in sala), a insemnat uneori si mici probleme tehnice sau de sunet (dar niciodata atat de puternice incat perturbe ceea ce se intampla pe scena), a insemnat o trecere prin stari muzicale diferite, toate interpretate cu suflet si toate avand in spate o poveste. Ducu Bertzi, alaturi de Mihai Nenita si de  Solo, si cu invitatii din Grupul Marmatia, au rulat filmul mai multor povesti muzicale de dragoste la Cinema Patria. Si asteptam cu nerabdare urmatoarea proiectie.

Pentru Forever Folk,

Oana Duma/foto: Andrei Soanca

Concert Zoia Alecu in 100 Crossroads

Exista oameni din care muzica vine doar ca o continuare fireasca a fiintei lor. Oameni carora le stralucesc ochii a lumina atunci cand sunt in fata publicului, si care se bucura in fiecare moment de harul pe care il au.

Oameni care stiu si sunt constienti de statutul lor de artist. Si care isi cer minimumul de respect in fata publicului. Si atunci cand nu il primesc, isi asuma misiunea de a educa, prin vorba, sau lasand chitara, si coborand de pe scena in fata lor, asezandu-se pe jos, cantand rar si apasat, de ti se face pielea gaina, si te duci cu gandul spre sate indepartate si voci ancestrale care stiu a blestema.

Apoi revin la tine, cu zambet cald, scot cablul din chitara, si in tacerea care se aseaza firesc in tot barul, iti canta parca numai tie o piesa care te rascoleste.

Am avut placerea de a vedea un astfel de om in seara de 16 februarie, de a ne intalni muzical cu un asemenea artist. Am plecat spre casa cu bucuria unui concert in care muzica ei a curs direct spre inimile noastre si cu respectul innoit fata de femeia al carei timbru vocal nu poate fi confundat nicicand si nici imitat. Aceasta artista este nimeni alta decat Zoia Alecu.

Ca un obisnuit al clubului 100 Crossroads si al serilor de folk de marti seara, Dragos Boeru a deschis seara ca un Nebun de tot cu un Gand frumos . Au fost si 1000 de drumuri sau De ziua ta si o piesa noua al carei nume inca se lasa asteptat.

Spre incantarea publicului, Zoia si-a luat locul de drept pe “tronul” scenei si deja pusa pe sotii si povesti am cantat cu totii Le chanson de Rita. Nu au lipsit piesele de pe albumul “Vino aici”,piese cu mesaje ce-ti impun sa asculti versurile Inca un tren , Oua de roua, Nimic , am strigat dupa Cristina prin Alo, Cristina insa ea tot n-auzit.

Au urmat si Paradoxuri desprinse din viata cotidiana, insa totusi am uitat Pe ce lume sunt caci Se intampla sa provoci un scandal, mesaj adresat cu subinteles catre o parte din public (destul de galagioasa). A fost Luna plina si ne-am amintit de unul din cele mai frumoase sentimente, de prietenie, prin Vino aici . Si daca tot vorbeam de prietenie n-au lipsit nici cei Trei galosi. Aceeasi Zoia ne-a purtat cu gandul spre Carari de maci cu izuri siberiene si povesti stravechi.

Asa cum am spus mai devreme, pentru a da o lectie si chiar pentru a veni in mijlocul nostrum, Zoia a lasat chiatara si doar cu microfonul, s-a asezat in mijlocul nostru pentru a canta. Si nu orice piesa, ci Frica de mormant. Rar am vazut vreun artist care, prin doar puterea vocii si a mesajului sa faca liniste deplina. N-a putut sta departe de chiatara prea mult si ne-a incantat de-a dreptul cu piesa Orbii.

Nu ne puteam satura de piesele ei si ne doream mai mult chiar daca bisul se cantase deja. Dar asa, ca pentru noi, intim, cu chitara pe genunchi a cantat incet, impreuna cu partea din public ce se stransese in jurul ei, Ploua.

A fost un concert inedit, cum poate nu-l vom vedea mereu, desi ne dorim sa retraim acele emotii cat mai des.

Simplitatea unei seri inghetate cu Dinu Olarasu

E adevarat ca atunci cand afara sunt -15 grade Celsius, nu prea iti vine sa te misti pana in centrul vechi al Bucurestiului. Cam la fel de adevarat e ca in astfel de seri un vin fiert usor dulceag si aromat din plin e un rasfat placut si binevenit. Insa nu la fel de putin adevarat este ca cei care si-au facut curajul sa infrunte frigul si sa vina in Mojo Club marti, 26 ianuarie 2010, au avut parte de dulceata versurilor, condimentata din plin de acordurile chitarii, si de caldura emanate de nimeni altul decat de sighisoreanul Dinu Olarasu.

Ne-am inceput seara aducandu-ne aminte ca N-ai nevoie de foarte multe, iar mana de oameni prezenti a fredonat in tonuri ironice cum e bine sa te Feresti de Bucuresti. Printre piese deja cunoscute precum Ploaia asta nebuna, Ea nu ma lasa, 10 ani, Suna-ma noaptea sau Camera cealalta s-au intercalat piese pe care mai rar ne e dat se la auzim in varianta lor live (mai ales ca spiridusul folkului nu ajunge in fiecare saptamana in capitala): Pur si simplu, o piesa de iarna al carei inceput se potrivea perfect cu atmosfera din ultimele zile (“iarna va veni ca alta data”), Daca toti am bea parfum sau Targa.  A fost present pe scena si Eugen Avram, invitat de catre Dinu sa interpreteze “2-3 piese…dintre cele mai faine”. Astfel am avut parte de Fata pe role, Te-as intelege din priviri si Indiferent.

Si pentru ca domnul Olarasu nu se considera atat un cantaret, cat un “poet cu chitara”, lucrul acesta devine evident atunci cand e vorba despre piese care seamana mai mult a declaratii de identitate. Declaratii sincere si simple, precum “Eu sunt omul care va trebuie” sau “poate sunt cam alandala…dar sunt cel mai fain baiat” au intregit seara muzicala din Mojo Club.

Privind retrospectiv, mi-ar fi placut ca publicul sa fie un pic mai aproape de cel de pe scena (nu fizic, cat sufleteste), intrucat la un moment dat e greu sa mai savurezi poezia printre rasete si povesti spuse un pic cam tare sau ca una dintre boxe sa nu scoata un zgomot constant pe aproape toata durata concertului. Cu toate acestea, daca aveai putina vointa puteai sa simti toata forta construita prin vers si chitara de pe scena. Pana la urma, chiar si Dinu ne-a reamintit inainte de a pleca: “N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit/E de-ajuns o mana de prieteni/ Si putin infinit”. Si eu zic ca a fost cate putin din fiecare in aceea seara.

Foto: Andrei Soanca

Marius Matache si Folk Band Imperfect in club 100 Crossroads

Atunci cand Marius Matache ne-a invitat la un “concert de iarna” cu siguranta nu ne-am asteptat ca data acestuia sa fie chiar in ziua in care zapada a blocat Bucurestiul, cu prima ninsoare a iernii. Dar dincolo de vijelie si de patinajele din trafic, iata ca pe 15 decembrie, in 100 Crossroads, s-a strans public numeros pentru a il asculta de Make (asa cum il cunostem mai toti pe domnul Marius Matache), impreuna cu Folk Band Imperfect (care de data aceasta a stat sub semnul revenirii in tara a percutionistului Radu Tudoroiu, si sub chitara electrica a lui Dan Sandulescu).

Ca sa ne dezmortim un pic, concertul trebuia inceput in forta, iar “Poem cu cai” a ajutat din plin. Si cum multa lume se tot gandea cat de bine ar fi fost sa fie vara, ne-am traspus pret de o piesa in alt orizont, la intalnirea cu “Marea”. Si parca pentru a ne demonstra capacitatea de a fi “Tanar si liber”, ne-a fost servita prima piesa compusa de Make, “Zmeul”.

Traim intr-o lume defazata si “Dali” (piesa compusa pe versurile lui Ovidiu Mihailescu) a avut grija de ne (re)aduca aminte de aceasta. Iar din capitolul “probleme cu care ne confruntam”, pe parcursul serii ne-am dus “La piata” si am constat cu tristete “Ce de vaci (sunt) in Bucuresti”, pentru a ne dori la unison ca la un moment dat sa ne trezim in alta tara, o data cu una dintre piesele noi ale serii “Cantec de stat in gat” (oficial numita Tara momentana).

Printre toate acestea, s-au strecurat doruri, amintiri, momente intr-o trecere prin diverse anotimpuri. Am avut “Primavara” dar si “Nu mai vine primavara” (pe numele ei adevarat Balada haosului absurd), ne-am strecurat cu toti intr-o “Toamna” plina de nostalgii, si am revenit in atmosfera de plina iarna impreuna cu un “Colind pentru prieteni”, cu o piesa noua “Colind de dor” si cu “Ultima ninsoare”.

Invitat special si surpriza al serii a fost Puiu Cretu, care si-a deschis minirecitalul cu o minunata “Noapte de decembrie”. Am privit  apoi cum “Se duc iubirile” in timp ce scriam “Balada pentru Daniela”, sau ne imaginam “Dragoste in fan”.

S-au infiltrat printre piesele serii si coveruri fredonate la unison, atat din repertoriul international ( “Wish you were here”, “Where you think you’re going”, “Knoking on Heavens door”), cat si din cel national (“Lili”, “Amintire cu haiduci”).

“Si totusi” toate acestea nu se puteau incheia oricum, decat cu o poveste mereu nescrisa care se petrece (unde?) “In padurea cu alune”.
Prima zapada a anului a coincis cu o seara intre prieteni. Glume intre cei de pe scena, glume intre public si artisti, atmosfera calda si destinsa, numai buna de dezmortit sufletele, de batut din palme, de fredonat.

foto: Radu Tudoroiu

Cantos in club 100 Crossroads

Sunt evenimente ce se petrec in Bucuresti de care lumea poate afla cam tarziu. Sunt oameni ce ar merita sa fie ascultati si stiuti si chiar apreciati, de care de asemenea lumea afla foarte greu. Dar aici intervenim noi.

Astfel am asistat la un nou concert in clubul 100 Crossroads, avandu-i ca protagonisti pe Codruta si Mihai Lojewski, sau mai scurt Grupul Cantos. Cantos are o experienta muzicala indelungata, cantand in aceasta formula din 2001, cand au debutat intr-un spectacol de muzica si poezie organizat de Ioan Sora (cel care i-a si “botezat”). Valoarea lor muzicala a fost confirmata inca de atunci, prin prezente la festivaluri si premii castigate (mentionez aici Premiul Vali Sterian la festivalul “Om bun” din 2001; Premiul I – Festivalul Concurs de Muzică Folk “Voci Tinere” – Caracal, 2002, Premiul I – Fes¬tivalul National de Muzica Folk si Poe¬zie “Floare de ger” – Calafat, 2003). Codruta este detinatoarea unui master in compozitie muzicala (Universitatea Nationala de Muzica, Bucuresti), si aduce un sunet aparte prin flautul sau fermecat, si prin vocea care completeaza bucatile principale. Mihai este cel care semneaza mare parte din compozitiile grupului, si este “responsabil” cu chitara si vocea. Dupa cum spuneau chiar ei la un moment dat, Cantos canta “folk de camera”. Eu ii completez si spun ca ei aduc o experienta muzicala inedita, calma, cu mult lirism si, mai ales, calitate.

Seara a fost deschisa cu piesa “Om bun” pentru a ne pregati auzul cu ce avea sa urmeze si pentru a-i face loc pe scena apoi lui Dragos Boeru.

Dragos Boeru, un obisnuit al serilor de folk din Crossroads ne-a oferit un moment cu piese proprii si coveruri. Am avut parte “De ziua ta”, de “Un gand ” cu “1000 de drumuri”, am ascultat un “Nebun de tot” vorbind de o “Iubire de mosie” a lui Vali Sterian. O alta creatie personala a lui Dragos a fost “Pastor de fulgi”, piesa ce a incheiat mini-recitalul sau.

Grupul Cantos si-a reluat bine meritatul loc pe scena si astfel am ascultat o alta varianta a piesei “Of doamne, ceata e tarzie” in care s-a simtit accentual si farmecul personal al Cantosilor. Au fost piese incarcate de poezie, de versurile lui Nichita Stanescu si de metafore surprinzatoare in “Iata corzile stelelor vuiesc”, “Intoarcere si zicere” si cate si mai cate.

Printe piese s-au strecurat si mici povesti, povesti despre cum s-au nascut anumite piese si am aflat ca piesa “Clubul Sovata” ascunde amintiri placute ale celor doi si farmecul unei prime intalniri.

Piesele precum “Euridice”, “Chloe” sau “Ora culorilor” ne-au mangaiat sufletul si auzul prin vocea lui Mihai si “flautul fermecat” al Codrutei. Usor usor s-au infiltrate si coveruri Vali Sterian si este de inteles, caci vocea lui Mihai se aseamana intr-un mod surprinzator cu a lui Vali de parca ar fi nevoie doar sa iti inchizi ochii sa-l auzi chiar pe el. Asadar au fost “Antirazboinica” si “Ruga”.

Un moment inedit a fost o piesa noua , “Un romancier francez” a carei versuri au fost semnate de Horia Stoicanu, cantata cu “voia” sa, caci se afla in sala. O piesa din alt registru decat cel cu care eram obisnuiti, care a rupt putin starea indusa de “folkul de camera” (gen muzical propriu celor familiei Lojewski), ascultat pana atunci.

Cum in mare parte versurile ce compun repertoriul Cantosilor sunt scrise de Mihai, nici Codruta nu s-a lasat mai prejos si printe emotii ne-a explicat cum mai nou, Mos Craciun a dat sania pe un “Galben Jeep”.

As putea spune ca piesa de rezistenta a serii a fost “Nervi de toamna”.

Si cum vine luna sarbatorilor, Codruta ne-a daruit in avans un colind maramuresean invatat de la alte generatii din familia ei.

Am avut parte de muzica, de impletirea vocilor cu sunetele chitarii si ale flautului, de un concert ce vi-l recomandam cu caldura.

Mircea Vintila in Crossroads

Concertele de folk sustinute marti seara in Crossroads incep deja sa devina traditie. Ceea ce nu e un lucru rau, ba chiar dimpotriva am spune. Iar seara de 27 octombrie a strans un club plin cu oameni veseli si calzi, pentru a il asculta pe Mircea Vintila. Obisnuiti fiind cu faptul ca deseori concertele sunt anuntate la o anumita ora, doar pentru a incepe cu minim jumatate de ora dupa, prima surpiza a serii a fost tocmai ca la 21.05 pe scena a urcat responsabilul cu deschiderea serii, Dragos Boeru.

Surpriza a fost si pentru cei care au sosit pe parcurs, clubul incepand a se umple incetul cu incetul. Revenind la ceea ce s-a intamplat pe scena, Dragos si-a recunoscut emotiile si a incercat sa le transfere in emotiile cantecelor prezentate. Piese calde, de suflet, precum “Ziua ta”, “1000 de drumuri”, “Gand” sau “Pastori de fulgi”. Si, inainte de a pleca si pentru ca a prins la public, “Cantec” (“A venit un lup din crang”) si “Eroi”, pentru ultima piesa cerand parca aprobarea lui Mircea Vintila.

Mircea Vintila, mereu zambitor si plin de energie, nu a venit singur, ci impreuna cu Jul Baldovin. Dupa ce am vorbit despre “Un om pe niste scari” am aflat si povestea lui “Constantin si Veronica”. Un adevar trist decriptat de piesa “Pe pamant avem de toate”.

Am calatorit in timp cu “Hanul lui Manuc” si “Lordul John”, am aplaudat veseli si am cantat “Pe corso”, “Peste rabdari” sau “Te du Marie”.

Nelipsita “Miruna” si-a ratacit inca odata camasa de noapte si am cautat-o impreuna pe strada “Popa Nan” sau pe la “Laptaria lui Enache”.

A fost o atmosfera destinsa, cu public receptiv ce a cantat vers cu vers toate piesele; si asa cum a marturisit insusi artistul, printre versuri, ca se simte ca intre prieteni, am fost cu totii intr-o “Barca”.

Am ascultat si cea mai recenta piesa, asa cum de cele mai multe ori o anunta, “Mielul”, dar seara nu se putea termina aici, asa ca atat Mircea Vintila cat si Jul Baldovin au fost rechemati pe scena de aplauzele publicului.

Au fost “Alte clipe traite, alt epilog” si ca incheiere am tras oblonul amintindu-ne de “Motzul” Pittis prin “Cantecul bufonului”.

Daca vorbim in termeni de plusuri si minusuri, un punct scazut ar fi folosirea negativului. Nu e primul concert al lui Mircea Vintila in care il ascultam cu astfel, dar nici nu ne-am obisnuit inca cu ideea. E drept ca toata energia artisului si comunicare a absolut remarcabila cu publicul au mai atenuat din senzatia ca ceva e la ne-locul sau prin folosirea negativului.

Trecand peste micile inconveniente, ne-am bucurat de vesnicul tanar Mircea Vintila, de spiritul lui jucaus si de piesele care te fac sa uiti de cotidian. Astfel s-a incheiat o alta seara de folk din clubul 100 Crossroads.

Pentru ForeverFolk,

Oana si Raluca

Luna Patrata la Clubul Taranului

Vineri, 23 octombrie, am avut parte de un concert Alina Manole in Clubul Taranului, alaturi de Adrian Cristescu si Tudor Olaru. O atmosfera calda, cu mese si lumini difuze, o scena mica, oameni vechi, oameni noi si melodii binecunoscute si dragi.

Seara a inceput cu Amantele, a continuat cu Detalii si am ascultat si cateva poeme, din care am aflat cum putem face dragoste cuminte, fiecare pe partea lui de pat, sau cum ne putem dori mai mult, de cand s-a inventat conceptul de 3 in 1. Alina si-a cerut scuze fata de persoanele indragostite care se aflau in sala, deoarece piesele ei se aseamana mai degraba cu o muzica de divort. Cutia Pandorei a fost redeschisa cu participarea publicului, desi, la inceput, au fost incercari timide de a canta in tandem. Alina a intercalat piesa Wonderful World cu Prietenul ei invizibil, apoi ne-a povestit despre barbatii care doar stau si te privesc frumos fara a face nimic. Sirenele au adus dupa ele o Dragoste in trei („nu stiu cum puteti voi sa suportati melodia asta!“), care s-a transformat mai apoi intr-o Casatorie in stil italian, incununata cu aplauze din partea celor prezenti.

Dupa o pauza de zece minute, Alina si Adrian au urcat pe scena si ne-au spus ce se va intampla When I fall in love. Poemele au continuat si in a doua jumatate a serii, facand trecerea catre „piesele eco“: Duel cu greiere, Manuscris de la Marea Moarta, Colinda copacului si, una din noile piese, in duet cu Adrian, Carabusul, care s-a nascut dupa ce Alina a ascultat la un post de radio pentru copii o poveste despre un carabus cu burta plina de lacrimi.

„Cred ca exista o singura dragoste pentru toti, una care ne urmareste indiferent de ani“. Niciodata inger si Iubit de mi-ai fi fost au fost urmate de piesele ceva mai vesele despre iubiri Asa si asa si despre pitici, „pentru ca fiecare are un pitic si eu il am pe-al meu“. Publicul a fost foarte deschis, cantand impreuna cu ei, dansand, aplaudand. La un moment dat, in timpul piesei Asa si asa, Alina a cerut sa fie aprinsa lumina in toata sala, deoarece majoritatea celor de la mese sau a celor care stateau in picioare cantau si gesticulau in acord cu melodia. A urmat Luna patrata care voia sa incheie seara, insa publicul a rechemat-o pe scena, iar Alina a cantat o melodie singura, fara acompaniament. Ultima piesa a serii a fost atat de…atat de… frumoasa.

Un concert reusit si fain, care a incarcat baterii si a linistit suflete intr-o vineri seara, care ne-a facut sa mai radem sau sa mai plangem putin, un concert de la care m-am ales cu o liniste placuta si cu cateva luni patrate.

Sabina Lazar

Next Page »