“Comedia norilor” la Teatrul National Bucuresti

Intr-o perioada in care am auzit poate mult prea multa lume plangandu-se de lipsa spectatorilor la evenimente de ordin cultural, ne-am facut curaj sa pasim in Sala Mare a Teatrului National Bucuresti. Daca pentru multa lume termenul de TNB desemneaza in genere unul din locurile de intalnire cele mai cunoscute din Bucuresti, pot spune cu incantare ca intr-o joi destul de friguroasa la inceput de decembrie, la reprezentatia piesei “Comedia norilor”, sala a fost plina.

“Comedia norilor” se doreste a fi o interetare, in varianta moderana si sub regia lui Dan Tudor, a uneia dintre cele mai vechi piese de teatru, semnata de Aristofan. Problema de fond se concentreaza pe felul in care sofistii pot sa argumenteze orice, pornind de la premise false sau jucandu-se cu oratoria si cu termeni geneal acceptati.

Strepsiade (Alexandru Bindea) este un parinte simplu, fara prea multa cultura, dar care a auzit de renumele Scolii lui Socrate si isi doreste sa isi convinga fiul sau, Fidipide (Razvan Oprea) se duca acolo. Motivul este simplu si cat e poate de uman: ruinat fiind de cursele de cai ale fiului sau, Stresiade este convins ca Socrate il va invata arta vorbirii atat de abile incat sa il scape de datorii.

Intalnirea dintre Srepsiade si reprezentantii scolii filosofice este una care genereaza, chiar si involuntar, hohote de ras. Intampinat de Oratorie, Geometrie, Astrologie si Dans, puratat intr-un val de cuvinte care mai de care mai ametitoare de catre nimeni altul decat Socrate (interpretat de catre Mircea Albulescu), momentul culminat este declansat de aparitia norilor, cei care, pare-se ca ar fi de fapt si de drept, zeitatile care guverneaza lumea. Corul norilor este format din Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Oana Vanatoru, Victoria Dicu, Raluca Petra si Afrodita Andron, si, din pacate, mi-au lasat impresia ca deseori ca nu se prea simteau in largul lor pe scena, jocul lor avand totusi un caracter simbolic destul de ridicat.

Fidipide este si el pus fata in fata cu argumentele si jocurile de cuvinte, cu bufatoria in care cuvintele sunt folosite doar pentru a jongla cu ele. De departe una din marcile representative ale piesei o constituie “lupta” dintre rationamentul drept (Monica Davidescu) si argumentul nedrept (Ilinca Goia).

Printre punctele plus pe care le primeste piesa se afla continua interactionare cu publicul, desfasurarea destul de alerta a actiunii si comicul de situatie (mult mai bun, din punctual meu de vedere, decat cel de limbaj). Mai mult, trebuie remarcat jocul domnului Albulescu, chiar daca cu un rol destul de scurt pentru gustul meu. Un Socrate venit de jos spre a se pozitiona deasupra tuturor, plin de ironie si de forta, si care ia in deradere atat zeii, cat si muritorii, pentru ca el detine cea mai importanta virtute: ratiunea. Din pacate, punerea in scena a unei comedii cu atata vechime si incercarea de a o transpune intr-un mod cat mai modern, poate aduce si mici erori : scenografia mi s-a parut un pic prea post-modernista (reprezentarea unei case prin niste cutii de carton foarte mari), iar uneori jocul actorilor si incercarea acestora de a convinge de ceea ce spun pareau pe alocuri fortate.

Cu toate acestea, piesa este una care deconecteaza, si care reuseste sa scoata in evident mesajul ei cu vechime istorica si actualitate faptica: cu toate ca scoala socratica a fost intemeiata pe forta rationamentului si a argumentului bine construit, exista tertipuri verbale si rationamente nedrepte, exista jocuri printre si cu ajutorul cuvintelor care pot induce in eroare. Tocmai de aici paralela dintre nori si rationamente: si unele si altele sunt caracterizate de inconsistenta, in ciuda faptul ca sunt prezente pregnante in viata oricarui muritor sau zeu.