Bruce Springsteen la Viena

A durat o vesnicie pana m-am apucat de scris postul asta. In general, despre lucrurile care mi-au placut enorm de mult imi e greu sa scriu. Pentru ca imi e greu sa gasesc cuvintele care sa descrie lucruri, situatii si persoane apropiate de perfectiune fara a risca sa cad in derizoriu.

Sunt un mare fan al concertelor live, consider ca sunt cea mai buna modalitate de a cunoaste un artist. In consecinta, am vazut ceva concerte la viata mea – bune, foarte bune sau mai putin bune.

Pana sa planificam deplasarea (asta se intampla in ianuarie) la Viena pentru concertul de pe stadionul Ernst Happel, nu eram un mare fan Bruce Springsteen. Stiam cateva piese, aveam acasa un album – The Rising – si stiam ca face un show exceptional in concert. Dupa concert, nu pot decat sa ma felicit pentru intuitia de a merge la un show fabulos.

Concertul a inceput cu intarziere de 40 de minute, aspect sanctionat imediat de public, dar si de presa de a doua zi (nu vreau sa ma gandesc ce ar fi scris presa austriaca daca intarzia 2 ore ca Axl Rose la primul concert in Romania). Dar “The Boss” a recuperat imediat “handicapul” cu Don’t look back si Badlands, iar publicul – 51.500 de spectatori – incepea sa reactioneze. Iar cu fiecare piesa – hit dupa hit: artistul il aducea mai aproape de el. We take care of our own, Wrecking ball, Death to my hometown sunt toate piese  cu un mesaj social foarte puternic, pentru ca acesta este unul din principalele argumente ale muzicii lui Springsteen, partea instrumentala fiind doar un suport pentru versuri.

La intrare primisem un ziar special pentru concert (din pacate, in germana, ceea ce nu a ajutat prea mult) care includea insa setlistul concertului, nu mai putin de 31 de piese (doar bis-ul cuprindea 8 piese; la Madrid, cu o luna inantea concertului din Viena, bis-ul durase nu mai putin de 50 de minute). Fanii sunt fani, vor “acea piesa” care, pentru ei, are o semnificatie aparte. Cand pleci intr-un turneu mondial, setlistul e pregatit din timp, piesele urmeaza o anumita ordine, importanta si pentru artist, si pentru trupa de acompaniament si echipa tehnica (se schimba instrumente, se regleaza niveluri ale intensitatii sunetului etc.). Astfel ca o schimbare in setlist nu se face tam-nesam. Nu e cazul la Bruce Springsteen, care a “colectat” cu grija pancartele fanilor ce contineau numele unor piese ale sale si s-a apucat sa le cante. Atunci cand E-Street Band nu stiau piesa – cazul piesei Empty sky, despre care The Boss a spus “e piesa mea favorita de pe The Rising – a cerut double-six-ul si muzicuta si le-a cantat de unul singur. Si nu s-a sfiit sa “repete” acordurile piesei atunci cand nu isi reamintea exact acordurile.

Si daca Because the nightva este cunoscuta, poate, in interpretarea Patti Smith, va informez ca, piesa dupa piesa, alergand dintr-un colt al scenei in celalalt, cantand la maximul capacitatii sale toracice,”batranelul” de 62 de ani nu a parut sa oboseasca nici un moment, iar “pauzele” instrumentale erau doar pentru a lasa publicul sa cante sau unul din genialii suflatori din band sa isi faca numarul.

Iar comunicarea cu publicul a continuat, cu un pusti de 16-17 ani urcat pe brate pe scena pentru a canta un refren sau domnisoara blonda din primele randuri, gratulata de artist cu acel “beso de cortesia” pe obraz cum il numesc spaniolii.

Am mai cantat alaturi de “The Boss” si Waitin’ on a sunny day, The promised land, If I shall fall behind, The River, The Rising si cate si mai cate si am realizat ca trecusera deja 2 ore si 45 de minute de la debutul concertului cand a inceput bis-ul. Obosisem noi in tribuna, stand pe scaune, nu si “poetul poporului”, un titlu oarecum ciudat daca ne gandim ca vorbim de un artist ce are in palmares 20 de premii Grammy, 2 Globuri de Aur si un Oscar pentru “Streets of Philadelphia” de pe coloana sonora a filmului multiplu premiat cu statuete de aur avandu-i pe Tom Hanks si Denzel Washington in rolurile principale. Iar acest artist a considerat necesar sa mai arunce in aer inca o data un intreg stadion cu Born in the USA, Born to run, Hungry heart sau Dancing in the dark.

Totul s-a incheiat dupa 3 ore si 41 de minute (meritul pentru o cifra atat de exacta apartine ziarelor vieneze de a doua zi). De fapt, nu s-a incheiat doar un concert, ci si o lectie de muzica si de daruire pe scena, atat pentru fani, dar mai ales pentru unii artisti in ceea ce priveste respectul pentru un lucru bine facut. Mergand la un concert Springsteen nu veti avea, poate, fiorul pe care il da o voce precum Celine Dion si nici nu veti vibra alaturi de un moment de virtuozitate instrumentala ca la Eric Clapton. Dar va asigur ca nu va veti simti in nici un moment tradat de muzicianul din fata Dumneavoastra, care va canta intotdeauna cu aceeasi pasiune ca si cand ar fi ultimul sau concert.

Sursa foto: http://www.kleinezeitung.at