Între Orient şi Occident. La Timişoara

Ultima seară de festival, ultima seară de energie şi de magie. Da, pentru că festivalul a fost unul magic, unul care promite foarte mult şi pentru care se fac deja planuri pentru o a doua ediţie. Iar pentru un pasionat de jazz, aceasta nu poate fi decât o veste foarte, foarte bună.

Iordache (saxofonistul Mihai Iordache – cu care am avut şansa să schimb câteva vorbe în dimineaţa sosirii mele la Timişoara) şi al său band au deschis seara a treia a festivalului şi au închis, în acelaşi timp, seria recitalurilor jazz-iştilor români la JAZZ™. Despre Mihai Iordache se spune că este unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei sale, iar acest lucru mi-a fost confirmat după l-am ascultat pentru prima oară live, în iunie, la Green Jazz Fest, în inedita formulă Iordache&The Good News. Am aşteptat cu sufletul la gură să ascult piesa preferată – I guess it`s love – de pe ultimul album al artistului, însă mă bucur că muzicianul a optat, printre altele, şi pentru jucăuşa piesă Suriname. Dacă la Green Hours Festival mi-au transmis foarte multă energie, de data aceasta am avut impresia că ascult un jazz care emană foarte multă eleganţă. Cu siguranţă, artiştii ar fi meritat un public cu mult mai numeros.

Ilhan Erşahin – Istanbul Sessions. Sau momentul preferat din tot festivalul. Sau singurul artist care, fără să fie cap de afiş al zilei, a fost chemat de public, în urale stăruitoare, la bis. Pentru că nici nu avea cum să fie altfel. Şi pentru că poarta muzicală pe care acest desăvârşit artist o deschide între Orient şi Occident, prin muzica sa, este de-a dreptul fermecătoare. Poate şi pentru că, în ceea ce mă priveşte, jazz-ul contemporan cu profunde accente orientale reprezintă unul dintre genurile preferate. Am admirat talentul şi modestia lui Ilhan, momentele în care se retrăgea în fundul scenei pentru a-şi lasă la fel de talentaţii colegi din band să-şi etaleze măiestria la bass, baterie, respectiv percuţii. Iar, pe această cale, lansez provocarea organizatorilor de a-l invita, în viitoarele ediţii JAZZ™, pe inconfundabilul Ibrahim Maalouf.

Cum călătorului îi şade bine cu drumul, în plină seară, am pornit spre Bucureşti, lăsând în spate, cu sufletul încărcat de dor, o Piaţă a Victoriei plină ochi, care aştepta în freamăte, ultimul concert din festival: Macy Gray  urmă să încânte, aşa cum s-a tot scris în ziua următoare, alături de inegalabilul (şi veteran al jazz-ului) David Murray şi al sau cvartet.

Spuneam că ne bucurăm să fim martori la dezvoltarea unui eveniment internaţional. Fără doar şi poate că JAZZ™ poate căpăta renumele unui festival precum cel de la Montreaux. Pentru că, pe lângă foarte valoroşii artişti invitaţi, Mezzo.tv – prestigioasa televiziune de muzică clasică din Franţa, şi-a mobilizat simpatica echipă de cameramani. Nu-mi rămâne decât să aştept cu sufletul la gură înregistrările concertelor şi să îmi aduc aminte cu bucurie şi, în acelaşi timp, cu nostalgie, că am avut şansa de-ai asculta pe toţi aceşti artişti, live, într-un foarte frumos oraş, ca Timişoara.