Chutney – o piesă în doi despre singurătate

Am văzut piesa Chutney într-o seară ploioasă de final de septembrie. Atât de ploioasă și friguroasă că eram pe aproape de a renunța să mai merg, doar că o parte din prezentare îmi atrăsese atenția în mod special: Vitalie Bichir, Istvan Teglas şi Valentina Popa hrănesc publicul printr-un fel de teatru în care emoţia este ingredientul principal. Actorii gătesc chiar pe scenă, iar la final îi servesc pe spectatori cu preparatele lor. 

Așa că am ajuns La mine-n Copac (un loc draguț, cu puține locuri, și extrem de liniștit). În fața mea, o scenă mică-mică, un fel de blat de bucătărie și o serie de castroane, castronele, recipiente și ustensile de bucătărie. Când Vitalie Bichir a ieșit în față și s-a prezentat aproape că nu îmi dădeam seama că a început piesa. Deruta a durat cât a invitat-o în scenă pe Sara (Valentina Popa) , cea care – sub pretextul unei demonstrații de gătit – își pune sufletul pe tavă. Alături de Victor (Istvan Teglas), timp de o oră, asiști cu stupoare la un amalgam de emoții care curg firesc de la scenă spre spectator.

Nu, Chutney nu e o piesă spectaculoasă. E o piesă simplă despre emoții. De la acelea ale omului care vede prima dată publicului, ale omului care se simte hăituit de întrebările moderatorului (toate confesiunile par a fi generate de Vitalie, omul care pune mereu întrebarea potrivită), dar care nu fug de răspunsuri. Poate tocmai pentru că simt nevoia să le expună, să și le explice. Un exercițiu firesc în ale cărui părți e inevitabil să te regăsești.

Sara e singură. Crescută de bunică (care a murit de curând), ea se refugiază în spațiul bucătăriei, acolo unde toate lucrurile capătă un sens. Bucătăriile fiind acel spațiu extrem de intim al unei case, cel în care se scriu cele mai mari drame și unde se trăiesc cele mai bucurii. Pare extrem de emotivă și de aeriană în primele 10 minute, apoi doar un om care și-a construit singurătatea ca un zid de care ar vrea să scape și nu mai știe cum. Momentul întâlnirii cu Victor (vecin de-al bunicii) este cel în care se vede pusă în situația de a schimba ceva în starea ei, e dispusă să își asume asta, la final fuge. Luptă pentru ceea ce are, iar atunci când ajunge să câștige un loc de muncă într-o bucătărie unde concura cu mulți alți bucătari școliți, realizează că nici măcar de bucurie nu mai e capabilă. Sara e acel personaj crescut să lupte și care are impresia că fiecare zâmbet ascunde în el zeci de alte lacrimi, așa că nu îl poate savura. Ciudat, dar visează totuși să rupă acest cerc vicios.

Victor e la fel de singur. Alegerea lui de a chema pe Sara să locuiască cu el și mama lui, după moartea bunicii, pare una pripită. Ascunde totuși în ea aceeași căutare a unui suflet-pereche. Căutare care e totuși mereu zbuciumată, mereu pusă în loc, mereu amânată. După ce ai plecat tu nu am mai mâncat acasă. Îi spune Victor Sarei, și asta este singura declarație care cuprinde în ea sentimentele despre care cei doi refuză să vorbească.

Chutney este o piesă despre acele relații pe care le visăm, dar de care ne e frică să ne apropiem. Despre încăpățânare și singurătate. E o oră și mai bine în care te simți pus în fața unei oglinzi în care ai prefera să nu te recunoști. La final, e despre capătul drumului, despre recunoaștere, și despre zâmbetul de la final.

A durat o oră și un pic. Timp în care Sara a gătit chutney de curmale (chutney este un fel de sos gros și foarte condimentat, de origine asiatică, iar termenul previne de la britanici, care au preluat rețeta și au combinat diverse ingrediente pentru a creea acest sos). Pe care l-a împărțit la final cu spectatorii, alături de felii mici de pâine prăjită.

Concluzia: cred că e interesant de citit și cartea Kitchen, a lui Banana Yoshimoto (romanul care a stat la baza piesei) și abia aștept să văd următorul proiect al Teatru’LA MASA. Iar dacă veți vedea că se joacă, vă recomand să mergeți să o vedeți și, mai ales, să o gustați.