Am tot povestit până acum despre Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (aici, aici, aici) făcând referire la ediția de acum doi ani unde am participat pentru prima oară, însă nici acum nu pot face excepție. În urmă cu doi ani vedeam una din cele mai bune piese de teatru văzute (de mine evident), Însemnările unui nebun de N.V. Gogol. Marius Manole și Alexander Bălănescu realizau un spectacol magnific, de la care am plecat cu adevărat impresionată. Anul acesta, când am văzut în program aceeași piesă, însă realizată de o altă trupă de teatru, am știut că trebuie să văd și viziunea unui alt regizor.
Recunosc că probabil sunt subiectivă în ceea ce privește varianta lui Marius Manole, însă nu regret că am avut ocazia să văd o altă adaptare, cu o viziune total diferită a unui alt regizor. Kote Marjanishvili State Drama Theatre, alături de regizorul Levan Tsuladze din Georgia, au umplut sala și m-am bucurat să văd în public delegația japoneză alături de directorul și criticul de teatru întâlnit cu o zi înainte la conferința de presă, semn că nu doar eu am fost curioasă să văd o altă adaptare a unui clasic ca Gogol.
Am crezut că o provocare o va reprezenta bariera lingvistică, prin prisma faptului că piesele străine sunt titrate, iar în acest caz traducerile erau amplasate în lateralul scenei, iar eu din prea mult entuziasm m-am așezat în mijloc pentru a vedea cât mai bine, uitând că nu voi înțelege ce spun. Spre surprinderea mea, aproape întreaga piesă a fost în limba italiană și, chiar dacă nu pot vorbi aceasta limbă, a ajutat foarte mult să nu fiu nevoită să-mi mut constant privirea de la scenă.
Spre deosebire de varianta românească, georgienii s-au folosit de o distribuție și de o scenografie mult mai amplă, însă până la final am realizat că așa se pierdeau destul de multe detalii, iar pentru cei ce nu știau dinainte povestea se crea o adevărată confuzie. Mi-a plăcut faptul ca ajungi cumva să vezi ce se întâmplă în mintea funcționarului Popriscin ca într-un film, însă asta a transformat ușor piesa într-o comedie ceea ce îndepărta și detașa publicul de drama personajului principal. Nu am simțit la fel de puternic sentimentele pe care Marius Manole le transmitea de unul singur pe scenă, când simțeai că nu mai ai în față un actor, ci un om mărunt a cărui nebunie se agravează atât de mult încât ajungi să simți o neliniște și o puternică anxietate creată de vioara stridentă a lui Alexander Bălănescu.
Văzând ambele variante, nu aș putea decât să recomand să urmăriți programul celor de la ARCUB pentru a prinde o reprezentație a acestui spectacol. Marius Manole te face să stai cu sufletul la gură timp de mai bine de o oră și jumătate, iar pentru a depăși ca one man show o distribuție numeroasă, nu este ușor. Apreciez enorm de mult munca pe care o depun actorii și regizorii români care ajung să se facă cunoscuți în întreaga lume, așa cum a fost și în cazul piesei Faust iar prin Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu îmi dau seama că ne putem încadra în elita teatrului internațional.