False verdicte asupra folkului

Văd că e o modă în aceste zile să dăm verdicte cine a scris istorie în muzica folk, cine e bun de dat ca exemplu și tot așa. E foarte bine, zic, pentru că tinerii din ziua de azi au nevoie de modele în carieră. Pe de altă parte, tinerii au nevoie de sprijin, într-un showbiz în care nu e ușor să supraviețuiești nici ca artist cu oarecare vechime.

Analiza unui jurnalist și om de litere dintr-un ziar de canclick (merci, Cosmin Vaman!) m-a dezgustat profund prin tonul suburban și prin subțirimea descrierii folkului ca branșă. Că domnia sa vede doar o anumită generație (și aceea extrem de superficial caracterizată), plus 2-3 muzicieni apropiați, e problema dânsului. Că nu îi plac anumiți muzicieni/poeți/actori din lumea folkului, e dreptul dânsului. Dar când arunci cu noroi pe o breaslă în ansamblul ei, una alături de care ai combătut, dai dovadă doar de frustrare și de sindromul “nu mă mai bagă și pe mine nimeni în seamă”.

Îmi permit să îi semnalez domnului jurnalist că Mircea Baniciu face mai mult decât să se certe cu Nicu Covaci, tocmai a lansat, alături de Pasărea Rock, un album nou. Că Nicu Alifantis nu e doar prolific, ci și stabilește repere în muzica românească (câți artiști cântă cu 18 muzicieni pe scenă, cum a fost lansarea albumului Mozaic?). Că în zona folk și spațiul adiacent există nume ca Fără Zahăr, cu sute de concerte anual și milioane de vizualizări ale clipurilor de pe Youtube. I-aș menționa-o și pe Alina Manole, care vinde anual în București mai multe bilete decât jumătate din artiștii favoriți ai domniei sale împreună. I-aș spune că prin folk există un Daniel Iancu, un Emeric Imre, un Ovidiu Mihăilescu sau un Dinu Olărașu, ale căror piese sunt prezente pe la orice foc de tabără sau pe orice scenă de concurs de tinere talente. Vreți exemple? Vine valu‘, îmi ia calu‘, Nebun de alb, Tânăr și liber, N-ai nevoie de foarte multe sunt primele care îmi vin în minte. I-aș spune să ia notițe despre Cosmin Vaman în materie de „rime alese”, chiar dacă sound-ul acestuia a migrat spre pop-rock mai curând. Dacă de Cristi Buică ați aflat abia în 2013 (considerându-l revelația festivalului de la Siret), înclin să cred că ați fost alături de folk…la fără frecvență.

Nu în ultimul rând, dacă tot scanați folkul, aș propune să nu mai spuneți doar jumătăți de adevăr, acelea care vă convin. Parcă așa era jurnalismul adevărat, nu, obiectiv! Nu de alta, dar tinerii folkiști au nevoie să vadă și altceva decât come alcoolice la modelele lor. Au nevoie să învețe management artistic, ca să nu cânte în toate bombele posibile și pe două beri, să învețe care le sunt drepturile ca artiști, cum se pot promova, cum să nu semneze contracte dezavantajoase cu tipi dubioși, cum să devină, cândva, niște artiști respectabili ca cei de la care au învățat. E o teoremă foarte veche care spune că dacă un copil eșuează, vina e în principal a părinților. Asta ar trebui să dea de gândit multor artiști români care se lamentează că nu vine nimic din urmă. Din fericire, nu e chiar așa. Doar că domniile voastre sunt prea ocupate să dea verdicte, prea ocupate cu a vedea paiul din ochiul folkului, nu mlădițele ce încearcă să își croiască drum spre lumină. 

Ah, să nu uit, domnule jurnalist de școală veche, v-aș ruga să luați notițe mai precise, tinerii pe care i-ați întâlnit prin tabere și festivaluri se numesc Icarus (nu Ikarus), Mălina Nețoiu (nu Necșoiu), Ioan Mateiciuc (nu Ion). Iar pe Cristi Pustai să nu îl faceți Pusztai, mai ales că vine dintr-o zonă (fotbalul) la care spuneți că vă pricepeți. Cu susținători ca dvs., însă, nu e de mirare că Rapidul a dat faliment…