Acest articol a început inițial ca o recenzie pe cât posibil obiectivă despre concertul Timpuri Noi la care am asistat la Scala, frumos denumit Unplugged pentru tata. Numai că sunt evenimente despre care nu poți scrie obiectiv, pentru că ele se transformă – fără să își propună acest lucru, neapărat – în emoții total subiective. Așa că o să vă povestesc o amintire cu și despre Timpuri Noi, din data de 22 aprilie 2013.
De fapt, povestea a început în 1994. Atunci când a avut loc primul concert unplugged al unei trupe rock din România, în spațiul Teatrului Ion Creangă. Protagoniștii lui erau Timpuri Noi, iar concertul a ajuns să fie imprimat pe casetă și CD și este un moment din cele pe care ne place să le vedem ca parte din istoria rock, nu numai din istoria trupei.
Între timp, formația și-a schimbat componenții, a avut mici perioade de pauză, dar continuă să scrie frumos o istorie muzicală plină de reinterpretări. Fără a fi un fan declarat Timpuri Noi, le știu piesele și le fredonez din când în când. Am ascultat ultimul album și am găsit amprenta lui Dan Iliescu pe fiecare piesă și aș fi putut ghici – dacă nu știam cine cântă – ce formație e în spatele muzicii. Iar la concertul de ieri nu am ajuns din pură întâmplare, ci pentru că îmi doream să ascult noua formulă și aveam sentimentul că un concert live marca Timpuri Noi este un mod bun de a îți reîncărca bateriile.
La Scala, sala nu era plină când am ajuns, dar scaunele și-au găsit ocupați în jumătatea de oră care a curs între ora anunțată și ora începerii concertului. Un public pestriț, cu reprezentați de toate vârstele, care părea decis să se bucure de fiecare piesă. Și adevărul e că nu a trebuit foarte mult pentru a dezmorți atmosfera, mai ales că primele piese cântate au avut un iz reggae-funk care te făcea să dansezi pe scaun.
Seara a fost deschisă de prezentarea câtorva piese de pe cel mai recent album
, începând cu piesa care dă și numele acestuia Deschide-ți mintea – de parcă oamenii de pe scenă te invitau să lași deoparte tot ceea ce știai despre ei până atunci și să te bucuri de tot ceea ce urma. Au urmat Rambo, Lady, E loc și Hitul. Apoi, trecutul muzical al trupei a năvălit în spațiul cinematografului Scala. Dacă mi-ar fi spus cineva că se poate cânta Stere cu un cvartet – și să sune rock până la tavan și înapoi – n-aș fi crezut. Dar pot spune eu acum că se poate. Maricica a fost reggae pur, pus la cale de Berti Barbera (invitat special al concertului). Același Berti, alături de Sabin, a transformat începutul piesei Adelin într-un fel de incantație, ce te purta cu gândul spre deșerturi pline de magie.
Piesa care a dat numele concertului a făcut liniște. Brusc, din agitația dată de piesele anterioare, fiecare dintre cei prezenți a fredonat încet-încet Tata, parcă pentru a nu strica atmosfera în care fiecare găsea câte o amintire. Și cum era așa liniște, Dan Iliescu ne-a prezentat o piesă în primă audiție: Știți, mi-au zis organizatorii că ăsta e concert unplugged, că trebuie să fim așa…mai tandri și să avem și-o piesă de dragoste. Acuma eu nu știu de ce toată lumea crede că piesele de dragoste sunt piese de oftică. Iubirea începe din simpatie și se termină în adorație. Și am ascultat una dintre cele mai frumoase piese de dragoste, nu îi știu numele, dar sper să fie prinsă pe un album viitor.
Ca să ne revenim din poezie în rock, am ascultat Unul ține, și ne-am îndreptat cu pași rapizi spre finalul concertului, din care nu puteau să lipsească “Malu’, Valu’”, “Catran” şi “Victoria”.
Am plecat acasă având în cap frânturi de piese și energia pe care toți cei prezenți pe scenă au binevoit să o împartă cu publicul. Recunosc că am ajuns la concert așteptându-mă să fie unul destul de liniștit (că doar e unplugged), și am plecat convinsă fiind că rock-ul se poate cânta bine și frumos și acustic.
Pentru amintirile de aseară le mulțumesc actualilor componenți ai trupei Timpuri Noi (Dan Iliescu – chitară, voce; Felix Sfura – tobe, backing vocals; Sabin Penea – bass, vioară, backing vocals) și invitaților lor (cvartetul Solartis, Alina Crişan – saxofon şi Berti Barbera – percuţie, muzicuţă şi voce). Și sper să nu mai treacă 19 ani până la următoarea ispravă de acest gen.
Foto: Manuela Cepoi
