Editorial: răspuns la Ce este folkul

După editorialul Ioanei Pînzariu, pe care îl găsiți aici, Cosmin Vaman a scris și el câteva rânduri pentru un editorial despre ce crede el că reprezintă muzica folk. Aștept în continuare păreri despre acest subiect.

Ioana Pînzariu pune, destul de iscusit, o întrebare menită dacă nu să ne facă să-i căutăm răspunsul, măcar să ne pună pe gânduri – până la urmă ce e folkul? Chestia asta ciudată și frumoasă pentru care ne certăm periodic, mai cu seamă toamna, când în urma festivalurilor, recoltele de nemulțumiți sunt constant mai bogate decât cele de folkiști împliniți? Unii s-au supărat că autoarea editorialului nu vine și cu un răspuns. Eu mă bucur în schimb că a pus o întrebare bună – e lipsă mare de așa ceva. Voltaire spunea că e bine să judeci omul mai puțin după răspunsuri și mai curând după întrebările pe care le pune. Fiind, altfel, un tip destul de judecat oricum, încerc să vă ofer, în loc de o întrebare bună, atât cât pot: un răspuns prost –  răspunsul meu.

Mărturisesc: am început să cânt înainte de a-mi pune întrebări despre folk. Nu și înainte de a-l asculta, însă. Primul lucru care mi s-a reproșat – public și vocal, chiar – după ce am apărut cu chitara în brațe pe scenă a fost: „Nu ești folkist!”. Neștiind cum aș putea reacționa, am plecat în căutarea răspunsului. M-am documentat, pentru că răspunsurile din jurul meu erau contradictorii: folkul e ba poezie cântată, ba muzică de protest sau – hai – cu mesaj, ba muzică populară, ba mesaj transmis prin muzică, sau – la cei mai îngăduitori – folkul e atunci când vezi omul cu chitara.

M-am dus prima dată la cărțile anglo-saxonilor. Absolvent de litere fiind, am rămas din facultate măcar cu o sensibilitate la sonoritatea cuvintelor, așa că nu mi-a fost greu să intuiesc că folk nu e un cuvânt românesc. Previzibil, vine de la volk (popor). Așa cum Volkswagen e mașina poporului, o mașină populară, folk music e muzica poporului, un gen de muzică, deci popular. Am dedus pe loc faptul că ori DJ-ii de la radio nu citesc dicționare etimologice, ori Puya chiar e folkist. Citind mai departe, aflu că asta înseamnă că muzica folk, la originile ei, nu e la fel peste tot. Seamănă, pe alocuri, cu blues, în alte locuri cu country-ul american, oricum, păstrând, pentru gustul poporului mai sus menționat, rădăcini tradiționale. Nu intru în detalii, sunt conștient de faptul că orice încercare de a mă face să par savant m-ar arunca mai degrabă în ridicol, așa că observ doar în trecere ceea ce toți ascultătorii cât de cât serioși ai genului știu deja – ce s-a întâmplat în anii 60. Folkul a devenit, peste ocean, protestatar. Asta pentru că protestul însuși devenise o formă de exprimare tot mai pregnantă a poporului. Folkul, deci, s-a schimbat, a devenit tot mai puțin tradițional și tot mai cultivat, consacrând cantautorii. La noi, tot pe atunci, dădea primele semne (aud că Horia Stoicanu pregătește o carte despre dimineața folkului românesc – o aștept cu interes). Cenaclul, mai apoi, l-a făcut cu adevărat popular – cine mai umple azi stadioane? A făcut-o, totuși, așa cum era moda vremii – în jurul imaginii și al crezului unui singur om. Nu încerc să judec ce nu cunosc. Mari artiști, mulți dintre ei printre preferații mei,  s-au putut face auziți întâi acolo. Dar cert e că și astăzi, pentru mulți oameni, folkul „frumos” este exclusiv cel de tipul Cenaclului Flacăra. Fără să fi trăit acele vremuri, aud, din toate părțile, că Adrian Păunescu a făcut ba un mare bine ba un mare rău folkului românesc. Eu nu știu, s-ar putea să aibă toți dreptate, așa că trec mai departe, la ce promiteam inițial: răspunsul meu. Răspuns pe care, de altfel, sunt convins că nu îl veți mai citi. Suntem pe internet, unde textul ăsta este deja considerat mult prea lung, așa că probabil doar 10% mai sunteți acum pe fază.

Eu cred că folkul este după cum îl vrea poporul, căruia îi aparține prin definiție. Plecând de la nevoia de a-și cânta rădăcinile, s-a transformat apoi în muzică de protest pentru că poporul avea nevoie să își facă auzită vocea. La noi, poezia ca refugiu într-o mare de cenușiu a făcut ca oamenii să își ducă muzica în direcția respectivă. Când poporul român își recucerea libertatea printre gloanțe, un folkist cânta „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni” iar, nu cu mult mai târziu,tot un om cu o chitară în brațe cânta „mai bine mort decât comunist”. Iar azi? Păi azi poporul e sărac, dezbinat și tot mai eterogen în credințele lui, dezorientat, păstrând mai multe certitudini în trecut și nesigur privind direcția în care se îndreaptă. De ce nu ar fi și folkul la fel?

Post Author: Marius Matache

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.