Chris Rea – Still so far to go – Bucuresti 2010

In fiecare an, Bucurestiul mai bifeaza un mare muzician ce vine sa cante pentru prima oara in Romania. In 2010, primul dintre acestia este Chris Rea, un artist din “tagma” chitaristilor de geniu, un exceptional chitarist de slide si cu un timbru usor ragusit inconfundabil. Cu un album nou proaspat editat (avand numarul 24 din cariera), intitulat Still so far to go (poate ca un raspuns la cele 50% sanse de a supravietui pancreatitei cu care a fost diagnosticat in 2001), Chris Rea a concertat si la Sala Palatului din capitala, in cadrul turneului sau mondial.

Sala plina, oameni de o anumita factura (cand s-au deschis usile, nu s-a inghesuit nimeni, ci ne-am asteptat cuminti randul, in ciuda ninsorii de afara), oaresce neintelegere cu orele (la 19.30 inca se repeta in sala). Lume buna ca de obicei – i-am vazut in fuga pe Marian Ionescu (Directia 5), Ducu Bertzi, Stefan Banica Jr. (insotit de sotie, Andreea Marin), Nicu Patoi, Mircea Toma (Catavencu), Stefan Naftanaila (Radio Romania Actualitati), Cristian Topescu.

Deschidrea serii i-a revenit lui Paul Casey. Despre care recunosc ca nu stiam nimic inaintea concertului. Un irlandez simpatic, insotit de o chitara acustica, pe care daca nu l-as fi vazut in deschidere la Chris Rea as fi zis ca e “folkist de-al nostru” (asta pentru ca articolul de fata apare pe www.ForeverFolk.com). A cantat 4-5 melodii, unele de pe albumul sau el mai recent Scrapbook (detalii pe www.PaulCaseyMusic.com), deja la a doua era prieten cu sala, care a inceput sa tina ritmul piesei, o voce calda, facuta pentru o muzica acustica (la irlandezi muzica e religie si politica de stat), iar publicul l-a tratat pe masura prestatiei.

Dar lumea deja era nerabdatoare sa apara “invitatul principal” al serii. Si nu a mai durat mult pana cand pe scena a aparut Chris Rea, imbracat lejer, in jeans si tricou, si fara prea multe pregatiri si anunturi pompoase, alaturi de trupa sa, in care l-am regasit (la una din chitarile armonie) pe…Paul Casey.

Prima piesa a fost I can’t wait for love, de parca artistul abia astepta “ofranda de dragoste” a publicului din Romania. Care i s-a alaturat imediat, cu voci, cu palme, trup si mai ales suflete deschise pentru muzici. Apoi a urmat Where the blues come from, piesa prin care l-am descoperit pe claparul sau – Neil Drinkwater, al carui solo de pian a incantat audienta.

Prima piesa ce a fost recunoscuta dupa primele note a fost Josephine, compusa pentru prima fiica a lui Chris, iar apoi am trecut la “epoca blues” a creatiei acestui chitarist pentru care slide-ul a devenit o amprenta personala (de altfel, a renuntat la accesoriul de slide doar pentru 2 sau 3 piese pe durata intregului concert). Pe Easy rider (o porecla adresata asistentelor din turele de noapte ce administrau calmante pe baza de morfina dependentilor de droguri) piesa se dezvolta exponential de la slide-armoniile lente de inceput, pana la solo-ul de forta de electric-blues.

Complexitatea compozitionala a lui Chris Rea s-a observat in varietatea pieselor acestuia, de la rock la electric blues si de la balada la rock’n’roll. Una din baladele cantate a fost And you my love. Si parca in ton cu dorintele tuturor de a scapa de iarna grea de afara, a urmat Looking for the summer, una din cele mai cunoscute piese pentru publicul roman, ce a ridicat sala in picioare.

Si pentru ca are doua fete, s-a cantat si Julia, usor modificata, pe care Chris Rea a considerat ca e timpul sa se joace cu sala, ceea ce a dat tonul bunei dispozitii in randul membrilor bandului sau. Sectia ritm (Sylvin Marc – bass si Martin Ditcham – tobe), extrem de discreti si “la obiect” pana in acel moment, au intrat in jocul lui Chris, ba Sylvin (cu o alura de luptator de comando) chiar a inceput sa danseze alaturi de acesta.

Am continuat “the blues story” cu Stony road, iar pe piesa ce da numele turneului si best-of-ului recent aparut, Still so far to go, linistea ce s-a asternut la solouri dadea senzatia ca in mana lui Chris Rea se gasea un bisturiu si nu Gibson-ul Les Paul albastru (chitarile albastre sunt o marca a acestuia, imagini cu ele fiind proiectate pe fundalul scenei pe toata durata concertului). Stainsby girls a fost piesa pe care Chris a dansat cu pasi marunti in ritmul chitarii sale si a “mitraliat” sala cu Fender-ul sau.

Se apropia finalul. In liniste s-au stins luminile, iar o lampa rosie cobora incet din plafonul scenei spre locul unde Chris a inceput sa recite versurile la The Road to Hell (part I) pentru ca apoi sa inceapa piesa atat de cunoscuta cu acelasi nume The Road to Hell (part II). Si pentru a va da seama cum a “sunat” acest moment, iata mai jos imagini de la concertul de la Budapesta din februarie 2010.

Bis-ul a fost o necessitate si a constat in On the beach si piesa pe care nimeni nu a putut sta pe scaun Let’s dance, pentru ca, asa cum a spus pe scena de mai multe ori, you’re never too old to dance. Parca parafrazandu-i si contrazicandu-i astfel pe cei de Jethro Tull si al lor Too old to rock’n’roll, too young to die.

Mi-as fi dorit si Blue cafe sau Auberge, dar e greu pentru un artist ce compune de  mai bine de 30 de ani sa cante toate melodiile. Concluzionand, daca ati ratat concertul de la Bucuresti, aveti de ce regreta. Si tot ce va putem dori este sa aveti o noua ocazie sa vedeti un artist genial cum este Chris Rea.

Post Author: Marius Matache

3 thoughts on “Chris Rea – Still so far to go – Bucuresti 2010

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.