Lansare “Overdose” – Petre&Kindlein

Dupa cum anuntam si aici, timisorenii Emil Kindlein si Daniel-Silvian Petre au venit in Bucuresti, pe 15 aprilie, pentru lansarea albumului Overdose. Daca ar fi sa definesc evenimentul printr-un singur cuvant, ar fi “inedit”. Incepand de la locul ales pentru lansare (club Deja Fu), un fel de casa transformata pentru o seara intr-un loc de strans prietenii dragi in jurul unei mese, al unui pahar de vin si a unui muzici de calitate, si incheind cu ineditul muzical al celor doi protagonisti. Voi recunoaste aici ca dincolo de faptul ca il stiam pe Emil Kindlein de la Festivalul Castanilor, iar despre cei doi stiam ca au castigat la Festivalul “Om Bun”, am ajuns la lansare fara teme facute si fara niciun fel de asteptare.

Petre&Kindlein au pornit in drumul muzical impreuna dupa o experienta destul de lunga in diverse trupe rock, si promoveza un nou tip de abordare a muzicii folk, intr-o combinative reusita cu ritmuri de blues si rock.  Piesele prezentate in cadrul lansarii (parte de pe albumul Overdose, parte de pe Napalm D’Or, albumul precedent), au adus cu ele dincolo de rigurozitate si joc muzical, o imbinare cat de poate de fericita cu versurile (fie ele ale lui Petre, fie ale Ilenei Malanciou, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi). Mai mult, cei doi au trecut de formula clasica a unei chitari si a unui vocalist pentru a rotunji piesele prin interventii de block-flaute, muzicuta, jocuri de voci.

Albumul Overdose are in umbra cartea de versuri cu acelasi nume semnata de Daniel-Sivian Petre, iar calitatea muzicala a produsului final (fie le in forma prezentata pe album, fie in concert), e bazata de calitatea produsului scris. Am avut impresia inca de la concert, si mi-a fost confirmata la o ascultare ulterioara a albumului, ca Petre&Kindlein isi potrivesc sunetele muzicii in asa fel incat puterea poeziei de factura modernista sa ramana intacta. Astfel, nu ai cum sa asculti muzica celor doi fara a avea impresia ca, de fapt, asisti la un monolg al dezvaluirilor interioare, al revoltei in fata unei lumi nelalocul ei sau al unor povesti de dragoste personale si ale oricui in acelasi timp. Pana la urma, cei doi se definesc prin faptul de a fi “o piatra cantatoare, in tara in care tristetea nu moare”.

Si ceea ce e cel mai reusit la povestile muzicale puse in scena de cei doi este ca, dincolo de dezvaluirea unor tonuri nu tocmai vesele si a unor versuri cu cotloane ascunse, este ca totusi muzica nu se pierde intr-un derizoriu patetic, sau intr-o repetare infinita a unor teme redundante. De fapt, cei doi realizeaza un joc, mereu in tonuri alerte, incepand cu “Marea evadare”, oprindu-ne doar un pic cat sa trimita un mesaj “SOS”, mergand incet prin “Vis somnambul” sau trezindu-ne cu “Woodstock boogie”.

Concluzia serii de 15 aprilie este ca cei doi timisioreni, care au reusit in toamna sa plece acasa cu trofeul “Om bun” al festivalului cu acelasi nume, au toate ingredientele pregatite pentru un concert de calitate, si mai ales un concert “altfel”. Nu pot decat sa sper intr-un viitor concert in Bucuresti intr-un club mai mare si mai pregatit, cu ceva mai mult public (expresia de lansare “intre prieteni” nu a fost metaforica de loc), si intr-o viitoare promovare a celor doi cat mai buna. Pentru ca eu m-am duc la concert cu o vaga idée despre cei doi, si am plecat convinsa de ceea ce fac ei.

[nggallery id=78]