Am dat drumul albumului Leoneed is love al lui Nicu Alifantis, nu știu mare lucru despre el, recunosc doar câteva titluri de piese, Voiaj și Destin cu baobab. Deci să nu vă speriați dacă va părea o cronică de meci, căci e partida Alifantis – Dimov sau, cum spune Aurel Mitran, Dimov tocilit* de Alifantis&ZAN. Am mai ascultat o piesă la radio, Încotro, și mi s-a părut că nu e de radio, e de ascultat acasă, când alergi pe bandă, sau în căști, pe bicicletă, e tonică, nu e așa cum mi-aș fi imaginat Dimov. Dar i-am auzit pe “vinovați” la conferința de presă vorbind despre cum l-au perceput ei și m-au făcut curios.
Am de gând ca prima dată să ascult albumul superficial, pe fundal în timp ce lucrez, să văd cu ce rămân. La prima piesă e clar că sună a ZAN, e sound-ul specific. Voiaj îmi plăcea foarte mult în varianta anterioară, de pe albumul omonim, dar sună foarte bine și acum. E modern, e tonic, e mai rock, faptul că știu cât de cât textul ajută mult. Simt nevoia să mă duc la prima variantă. E mai acustică, Nicu e mai tânăr, dar pronunția e aceeași, îi recunoști cu ușurință accentele, sitarul lui Răzvan Mirică e la locul lui și acum. Îmi place, e bine. Hai să ascultați și piesa, în varianta originală deocamdată.
Neliniște e Nicu Alifantis pur, te pătrunde, ți se lipește de suflet, baianul lui Lyuba te duce în toamna pierdută lângă o ceașcă de ceai aburindă, cu gândurile aiurea. Tot Lyuba pare să fie cel ce se face simțit și pe Dimineața, sună a pian Rhoades și el e the master. Ai venit am vrut să o ascult și a doua oară, nu știu dacă e vocea lui Nicu, aspră, amestec de ceartă și invitație lină, sau solistica lui Răzvan care m-a făcut să mă gândesc la while my guitar gently weeps. Pentru că exact asta face chitara lui, plânge șoptit…
Piesa La săniuș putea să fie liniștit prezentă pe Cântece de șemineu (unul din albumele mele favorite de la Nicu, fără doar și poate). E de gura sobei, e pentru liniștea unei seri cu vin fiert și amintiri depănate. Destin cu baobab nu are nevoie de nici o prezentare, e primul contact al meu cu Leonid Dimov (chiar dacă fără să știu, că pe atunci nu dădeai search pe Google să vezi cine a scris versurile piesei). Apropo de Dimov, Nicu Alifantis povestea că îi datorează lui Alexandru Tocilescu descoperirea poeziei sale onirice. Eu pot spune, fără doar și poate, că îi datorez lui Nicu Alifantis acest lucru și, cine știe, poate citind cronica de față, veți descoperi și dvs. un poet considerat de un juriu format din 37 de critici literar în top 10 poeți români.
Et voila! Țiparul. La conferința de presă toată gașca de muzicieni cu contribuții la album s-a referit la ea ca ceva tare complicat. Intro e ok, l-am înghițit rapid, oricât de psihedelic sună, știu că Nicu poate fi așa de la Kama Deva. Break – Nicu singur cu chitara și unul din textele acelea cu o metrică imposibilă (mai puțin poetic spus, infectă), pe care doar el le poate pune pe note. După un nou bridge instrumental, Dimov devine foarte chimic în partea a doua a piesei, acid sulfuric, mojar, ceea ce mă face să mă duc la textul scris.
Când a început Buturuga mă așteptam să îl aud pe David Gilmour și întreaga piesă mă va păstra în acest registru. Finis coronat opus. Preferata mea, recomand.
Leoneed is love nu e un album ușor, sigur nu e un album comercial, dar mă îndoiesc că Nicu Alifantis își mai propune așa ceva de un timp încoace. Leoneed is love e o datorie către doi oameni care l-au marcat: Leonid Dimov și Alexandru Tocilescu. Nu, nu e o datorie, între prieteni nu există datorii. E o declarație de dragoste atemporală, făcută publică la 10 ani de la dispariția lui “Toca”. E fluierul final al unei partide începute în 1973 și încheiată un deceniu după plecarea dintre noi a arbitrului.
*a tocili – verb – licență poetică – de la Toca, alintul lui Alexandru Tocilescu.
