In week-end-ul care a trecut, a avut loc la Bucureşti, Balkanik Festival. Iată cum a decurs festivalul, prin ochii unui cititor ForeverFolk – Sergiu Vasile, care a câştigat o invitaţie dublă la eveniment.
Iatã cã au trecut câteva zile de la prima ediţie Balkanik Festival, o surprizã plãcutã în calendarul evenimentelor de anul ãsta. Surprizã, serios: ori n-a fost suficient de bine mediatizatã toatã distracţia, ori pur şi simplu n-am fost eu pe fazã. Oricum, am aflat cu doar câteva zile înainte ce-are sã se întâmple la grãdina Uranus. De-aia le şi mulţumesc din suflet oamenilor frumoşi de la ForeverFolk pentru invitaţie.
Am ajuns acolo în prima zi, adicã vineri, cu aşteptãri modeste. Afişul promitea (cel puţin mie, ca fan al muzicii “balcanice” – s-o zicem pe-aia dreaptã, al muzicii ţigãneşti) dar nu ştiam nimic despre amplasamentul cu pricina şi, mai ales, nu ştiam cât de receptiv va fi publicul bucureştean, pe care eu îl ştiu cu prejudecãţi de tot felul.
Am constatat cã grãdina Uranus e fainã. Se preteazã. E mult spaţiu pentru zbânţuialã, cu tot cu mesele pentru comozi, bucãtãria lui Şoni (scumpuţã dar, din câte am înţeles, gustoasã) şi standurile cu zorzoane. Aici cârcotesc un pic: nu zic cã n-au farmecul lor bijuurile handmade dar mi-ar fi plãcut sã fie reprezentate şi nişte meşteşuguri tradiţionale. Mãcar simbolic, cã într-adevar nu-i vedeam pe oameni plecând de la concert cu linguri de lemn şi-un ceaun cu pirostrie.
Romano Boutique au deschis spectacolul de vineri cu un melanj simpatic de muzicã ţigãneascã “evergreen” (“Iag bari” a fost laitmotivul festivalului), bãtând uşor spre funk sau reggae. Mare pãcat cã n-au avut parte de cine ştie ce auditoriu – era cam devreme şi trupa nu fusese anunţatã pe afiş.
Abia când au urcat pe scenã Salijevic Orkestar grupuleţele de fani s-au coagulat într-un public adevãrat de concert. Cu chiote, dans şi tot tacâmul. Se înţelege de ce: între douã nunţi, prin ’95, orchestra lui Slobodan Salijevic a colaborat cu Goran Bregovic pentru “Underground”-ul lui Kusturica. Vineri, la Bucureşti, “Kalaşnikov” şi “Mesecina”, “Bubamara” şi “Jelem, jelem” au fãcut furori. (OK, sincer sã fiu, poate cã bãieţii noştri din fanfara Ciocârlia au chiar mai mult zvâc. Dar toboşarul sârbilor e un fenomen cosmic de-a dreptul!)
Vedetele serii au fost însã, fãrã îndoialã, veteranii din Clejani sau, cum îi cheamã-n buletin, Taraf de Haïdouks. N-am sã mai intru în detalii. Am sã zic doar atât: virtuozitate şi autenticitate. Un moment antologic a fost dialogul violonistic între Caliu senior şi Caliu junior, dar nici trilurile supranaturale ale lui Fluierici n-au sã fie uitate prea curând. Sau bisul, la care unii cu siguranţã au strâmbat din nas. Deh, nu toţi gustã folclorul urban (“Sunt frumos, ce faţã am de gigolo…”). Snobi, dacã mã întrebaţi pe mine. 
Înainte sã încheie spectacolul, clejãnenii au dedicat una dintre piesele lor de rezistenţã (“Pãdure, verde pãdure”) maestrului Johnny Rãducanu, “muzicant ca şi noi”, amintind şi de Culai şi Cacuricã, cei doi haiduci cãrora le-am simţit cu adevãrat lipsa vineri searã.
Sâmbãtã, bucureştenii prinseserã gustul berii şi-al gulaşului. E drept, era şi weekend. Oricum, când am intrat pe poarta grãdinii Uranus, ungurii de la Ternipe (cunoscuţi mai ales pentru varianta lor de “Muro shavo”) tocmai urcau pe scenã sub privirile unui public mai puţin timid decât cel de vineri. N-am sã insist asupra prestaţiei lor, deşi bãieţii şi-au meritat aplauzele. Urmeazã Mahala Rai Banda, nu de alta.
Mahala Rai Banda sunt o formaţie senzaţionalã, de departe preferaţii publicului, şi asta pe bunã dreptate. Nu e uşor sã îmbini forţa unui ansamblu de alãmuri din Zece Prãjini cu virtuozitatea unor lãutari munteni “versaţi”, dar dacã nimereşti formula (cum a nimerit-o Aurel Ioniţã) şi-o presari cu un condiment nemaigustat care miroase şi a swing, şi a “Balkan beat”, succesul e garantat. Dacã vreţi, MRB sunt echivalentul urbanizat al Tarafului din Clejani: un produs contemporan, autentic dar şlefuit, bun pentru export; cum se zice? – un brand de ţarã.
Şi pentru cã ziceam de contemporaneitate, s-o spunem pe faţã: ne place, nu ne place, existã un folclor de oraş, e reprezentativ (mai ales pentru mahalaua bucureşteanã) şi n-are treabã cu frunze verzi şi ofuri şi doruri. “Eşti sexi”, piesa cu care s-a deschis recitalul de sâmbãtã, e un exemplu grãitor.
Ulterior, bãieţii au traversat înapoi cãtre rãdãcini, cântându-ne “Of, ce dor, ce chin, ce jale” şi “Dicta, mamo, chi bori” la un loc cu piese instrumentale tocmai bune de dans (“Spoitoreasa”, “Hora din mahala”). Publicul – de zile mari. Mi-am adus aminte de concertul lui Manu Chao (la B’estfest, nu la Sala Palatului) când în faţa unei scene micuţe se zbânţuiau oameni cu adevãrat pasionaţi. Bisul a fost şi el o surprizã, zãu, fiindcã mahalagiii au interpretat “Mesecina”. Şi, fie vorba între noi, sârbii lui Salijevic cred cã au înghiţit puţin în sec. Bravos!
Marele meu regret e cã, din motive strict obiective, nu i-am mai prins pe turcii de la Baba Zula. Cicã ar fi fost cireaşa de pe tort, cu îmbinarea lor super-funky între acorduri de saz şi darbuka, muzicã electronicã şi dansuri din buric. Aştept cu interes sã ne mai facã o vizitã, sã aflu şi eu cum stã treaba. De fapt, aştept cu interes sã se întoarcã toţi muzicanţii pomeniţi mai sus. Şi cred cã multã lume e de acord cu mine.
Bine ai venit în Bucureşti, Balkanik Festival.
