Tandreturi pentru femei cu cei patru corifei este un spectacol care a fost – pentru prima oara – pus in scena acum exact 10 ani, la Circul Globus. In rastimpul curs, am avut ocazia sa ascult sau sa vad fragmente din el, si nu o data am afirmat (aproape sigura fiind ca oricum isprava nu se va mai repeta) ca mi-as fi dorit sa fiu in sala atunci.Dintr-o frumoasa dorinta, totul a devenit realitate atunci cand Aurel Mitran a strans iarasi corifeii (Mircea Baniciu, Alexandru Andries, Mircea Vintila, Nicu Alifantis) la Sala Palatului pe 6 octombrie 2013.
Concertul anuntat la ora 19:30 a inceput cu fix 10 minute mai tarziu, iar sala era plina. De la adolescenti, la bunici cu nepoti, de la oameni veniti de la munca la oameni din show-biz, Sala Palatului fremata de asteptare. De parca toti cei de acolo (si – dupa cum spuneam – erau multi, caci sala era plina) stiu ca asteapta o intalnire muzicala aparte.
Cei patru corifei ai aparut rand pe rand pe scena, prezentandu-se unul pe celalalt, strecurand mici glume bune pentru a destinde atmosfera, iar seara a inceput in acordurile calde ale unei piese de-a domnului Nicu Alifantis. De-a lungul timpului, am avut ocazia sa ii vad pe cei patru in concerte individuale, stiam ca fiecare are o personalitate distincta (si extrem de bine pronuntata artistic), si trebuie sa recunosc ca eram curioasa cum se vor lega aceste individualitati intr-un spectacol unitar.
Imi sunt dragi baladele lui Alifantis si modul cum reuseste sa isi reinterpreteze de fiecare data propriile piese. Baniciu este – oarecum la pol opus – plin de viata si pus pe sotii. Andries pare cuminte, tacut chiar, dar zambetul sau ascunde povesti, blues si liniste. Iar Vintila e cumva un fel de balans intre toate acestea, dandu-mi deseori impresia unui om care are mereu o poveste de spus si o licarire plina de optimism in ochi.
Iar ceea ce face din Tandreturi pentru femei cu cei patru corifei un spectacol aparte este tocmai felul in care ei pot construi o poveste unitara, in care – totusi – fiecare sa isi pastreze individualitatea. Au cantat pe rand cate o piesa, fiind in permanenta acompaniati de ceilalti (care au renuntat uneori la chitari pentru instrumente de percutie sau pentru backing vocals), au fost momente vesele si piese cu intrebari. Din cand in cand, au recunoscut ca au ales o piesa in virtutea alteia tocmai pentru ca au fost rugati de ceilalti (cum a fost cazul la Cea mai frumoasa zi, a lui Andries), au glumit (un moment aparte a fost cel in care Andries i-a daruit lui Alifantis un telefon mobil – acelasi pe care cel din urma i-l daruise cu 10 ani in urma, la spectacolul de atunci), si-au ascuns raceala (atat Baniciu, cat si Alifantis, s-au intors de la concertul anterior, sustinut la Chisinau cu o raceala la pachet), ne-au facut sa zambim. Mult.
Pentru ca rar mi-a fost dat sa vad un public atat de receptiv, sa vad oamenii de langa mine batand ritmul din palme sau fredonand in mod constant, sa nu vad chipuri nicidecum incruntate. Cumva, cei patru au reusit- cu tandreturile lor muzicale cu tot – sa deschida porti. Cele patru individualitati muzicale, puse la lucru impreuna, au facut din Sala Palatului un loc unde energia pozitiva se simtea si se vedea cu ochiul liber. Iar dovada am avut-o aproape de final, cand – dupa ce ni s-a amintit ca acest concert a fost facut cu gandul la Motul Pittis – si au inceput sa cante Vinovatii fara vina,publicul s-a ridicat in picioare, a cantat si a aplaudat. Nu a fost un moment trist, ci unul de emotie, nu a fost o reculegere, ci un mod de a pastra o amintire frumoasa despre cel care a scris legende in lumea folk-ului din Romania.