Whitesnake, Def leppard, Iris – O pledoarie pentru muzica rock

Fiecare din noi are adolescenta marcata de anumite elemente: curente musicale, tendinte in moda sau frizuri, evenimente remarcabile… Astfel, au aparut generatia hippie, „disco fever”, curente muzicale aproape „stat in stat” precum industrial metal, linia pantalonilor evazati sau a crestelor „punk”.

Cand vine vorba de vocalisti de rock, fara indoiala ca sunt multi oameni talentati si nu mi-ar ajunge 2 pagini sa  fac o lista si sigur as nedreptati pe cineva, asa ca ma voi abtine. Dar in mod normal, cand spui David Coverdale, majoritatea iti vor spune ca vorbim despre „unul din zei”, despre o personalitate de referinta. Astfel ca marti, 8 iulie 2008, echipa Forever Folk, aproape in corpore (Andreea, Raluca, Sony, Ovidiu si Make), s-a incolonat fain-frumos catre ceea ce urma sa fie concertul Whitesnake-Def Leppard-Iris, la ROMEXPO. Ca sectiunea mai tanara a grupului tragea mai mult spre Def Leppard nu e de condamnat, baladele trupei fiind mai aproape de inimile domnisoarelor,surpriza avea insa sa vina din alta directie…dar sa nu anticipam.

Ca de obicei dupa revolutie, Iris a avut sarcina placuta, dificila si ingrata sa deschida concertul numelor mari, fie ca a fost vorba de Scorpions, Rolling Stones, Uriah Heep sau Whitesnake (precedentul concert in Bucuresti, tinut la Sala Palatului, in 1998). Tot de atunci, sau poate mai demult, exista voci „revizioniste si revansarde” care i-au acuzat ca i-au copiat pe AC/DC, ca pe Judas Priest si bineinteles pe Whitesnake. Ca Iris a facut coveruri dupa piese Whitesnake (“De vei pleca”, dupa “We wish you well”, “Eu as vrea” dupa “Ain’t no love in the heart of the city”), sau chiar preluarea piesei “Soldier of fortune” pe Atheneum, nu a negat nimeni, la fel si faptul ca David Coverdale este un idol pentru Cristi Minculescu. Pana una alta, Iris si-a facut treaba si aseara, au dat startul concertului (credeti-ma pe cuvant, nu e usor sa canti cand lumea inca e preocupata de bere, tricouri si sa isi gaseasca un loc), au incalzit publicul pentru ce urma. Iar pentru acest fapt, Cristi, Nelu, Walter si Boro merita tot respectul!

A fost randul celor de la Def Leppard sa urce pe scena si sa ne aminteasca de ce in anii ’80 au fost una din cele mai iubite si cele mai bine vandute trupe din acea perioada, iar impreuna cu Iron Maiden erau considerati liderii noului val al heavy metalului britanic. In formula Joe Elliott (voce), Phil Collen (chitara), Vivian Campbell (chitara), Rick Savage (bass), Rick Allen (tobe), Def Leppard le-au reamintit fanilor prezenti de hituri precum “Make love like a man”, “Love bites” (cateva domnisoare prezente abia asteptau melodia pentru a lesina), “Pour some sugar on me”, bisand cu “Let’s get rocked”. S-a simtit ca Joe nu mai are puterea si energia de alta data, dar nici sunetul nu l-a ajutat prea tare. Dar…, per ansamblu, Def Leppard i-au incantat pe spectatorii dornici de un show energic si care i-au rasplatit timp de minute bune cu aplauze.

Totusi spectacolul nu se termina pana nu canta soprana. Iar acest rol i-a revenit aseara trupei Whitesnake. Alaturi de David Coverdale – voce, au urcat pe scena Reb Beach – chitara (Lord of the strings), Doug Aldrich – chitara (Lordul chitarii Gibson Les Paul), Uriah Duffy – bass (ce prenume plin de istorie), Timothy Drury – clape (si inca ce clape) si Chris Frazier – tobe (venit cu toata magazia de tobe).<br>Despre showul lor va pot spune doar atat: forta, atitudine, calitate. Daca la David stiam la ce sa ma astept, trebuie sa recunosc ca cei doi chitaristi, dar mai ales Doug, m-au lasat cu gura cascata prin performantele lor. De altfel, la un moment dat, David si ceilalti membrii ai trupei i-au lasat pe Doug si Reb pe scena, într-un dialog al celor doua chitari ce i-au electrizat pe spectatori. Note cu o viteza ametitoare, tapping, sincronizare perfecta, totul pentru o demonstratie de magie auditiva si de ce nu, vizuala (unora le era greu sa ii urmareasca cu privirea pe cei doi).

S-a cantat mai bine de o ora, “Lay down your love”, “Love ain’t no stranger”, “Fool for you lovin’” (din acest moment nu ne-am mai putut abtine si ne-am manifestat zgomotos si noi, sa ne facem simtite prezente vocile), “Ain’t gonna cry no more”, “Ain’t no love in the heart of the city” (corul publicului a fost impresionant chiar si pentru artisti),” Give all your love tonight”, “Here I go again”,” Can you hear the wind blow”, “Still of the night”. Si pentru ca probabil ne-am dorit atat de mult, David a cantat (sau ne-a cantat) acapella “Soldier of fortune”.

Cateva cuvinte si despre “Regele serii”, David Coverdale. Ne-a uimit cu alura de leu al scenei, cu tehnica vocala ireprosabila, cu stiinta miscarii scenice, cu faptul ca desi ne asteptam ca atat vocea, dar si fizicul sa nu mai fie cel din anii ’80, prin nu stiu ce magie, David reuseste inca sa electrizeze audienta, sa ia acutele cu impresionanta lejeritate, sa emane forta si sex-apeal, sa daruiasca bucurie si paradoxal tinerete fanilor sai.

N-am dat toate titlurile, eram prea fericiti de ce se intampla pe scena, eram prea ocupati sa cantam alaturi de ei. Dar s-a mai cantat ceva. S-a cantat „La multi ani”, sau daca vreti „Happy Birthday”, pentru ca Whitesnake implinesc anul asta 30 de ani de existenta. Ca David nu mai are demult 30 de ani, nici macar 40,  nimic din toate astea nu au contat. Cat a stat pe scena, a dat totul pentru un show de exceptie si la fel au facut si Doug, Reb, Uriah, Timothy si Chris. Din respect pentru fani, din respect pentru muzica.