Mai mergem la teatru? Si daca da, unde?

Inca din momentul in care am dat startul sectiunii “Nu e folk, dar ne place” am inclus in mod automat teatrul. Iar recenziile nu au intarziat sa apara fie ca a fost vorba de o singura piesa de teatru sau de un intreg festival si usor usor ne-am lovit de diferentele de perceptii din lumea teatrului.

Iubesc teatrul pentru ca reuseste sa imi transmita emotiile mult mai puternic decat un film, pentru ca atunci cand piesa este jucata exceptional simt ca fac parte din actiune iar la final plec cu sufletul incarcat de parca tocmai am traversat o punte emotionala. Insa iubirea mea pentru teatru tinde spre stilul mai clasic al acestuia chiar daca de-a lungul anilor am insistat sa asimilez cat mai mult din teatrul contemporan, modern. Dar de fiecare data ma lovesc de intrebarea “Cat de departe trebuie sa isi testeze publicul creatorii de teatru contemporan pentru a impresiona si pentru a iesi din anonimat?”.

Admir actorii si regizorii care au ambitia de a aduce teatrul cat mai mult in atentia publicului si care se incapataneaza sa isi atraga aproape publicul tanar (un public atat de dificil si in acelasi timp atat de comod) prin tehnici cu adevarat inventive. Teatrul se muta din salile conventionale iar vara il intalnesti in zonele pietonale ale centrului orasului, in PUB-uri sau chiar in apartamente improvizate in scene.

Tematica in unele cazuri e cea pe care o regasesti si in multe din productiile cinematografice romanesti din ultimii ani: sex, violenta, vulgaritate. Si atunci incep sa ii inteleg pe cei nostalgici care atunci cand ajung la astfel de piese sunt cumva dezamagiti pentru ca isi doresc o distantare de la cotidian pentru o ora doua nu o reamintire brutala a vietii de zi cu zi.

Am trecut prin toate starile pe care ti le poate oferi teatrul: am plans si am avut sufletul greu zile in sir dupa Oscar si tanti Roz, am ras cu lacrimi sau am zambit complice la piesele Liei Bugnar din Godot, am suferit cand o piesa care ma impresionase prin felul ei simplu si puternic al unui one woman show nu a primit aplauzele meritate si am plecat confuza dupa o piesa in care publicul nu a primit ocazia de a oferi un feedback pentru ca asta facea parte din jocul regizorului. Au fost momente din piesele noi in care am simtit ca actul artistic e dus un pic prea departe, cand pierdeam esenta piesei (desi puternica si foarte interesanta) din cauza micilor jocuri regizorale care imi pareau tentative disperate de a face altceva, de a iesi din anonimat.

E o jungla scena romaneasca atat pentru tinerii regizori dar si pentru noua generatie de actori insa pentru distantarea de clasic si “vechi” oare chiar este nevoie sa iti duci publicul pana in momentul in care nu stie daca ar trebui sa plece sau sa ramana? Sa duci idea de a-l implica in povestea dura pe care o dezvalui pe scena pana in punctul in care acesta incepe sa se simta incomod si cumva nedorit acolo in ciuda faptului ca el plateste pentru un spectacol?

Intr-o lume in care “iesitul in lumina reflectoarelor” este din ce in ce mai greu, oare trebuie sa fim socati sau sa ne axam pe elementele subtile care ne pun pe ganduri? Cu alte cuvinte, voi ce alegeti cand mergeti la teatru? Sau mai bine zis, ce stil v-a atras mai mult?

In perioada urmatoare aveti parte de o selectie extrem de variata precum lista de mai jos, dar in acelasi timp am fi curiosi sa aflam pe ce criterii ati alege o piesa.

Marti 12 ianuarie:

Te iubesc! Te iubesc? – Godot Café

Miercuri 13 ianuarie:

Hell – Godot Café

Joi 14 ianuarie:

Scuzati, pardon, m-am razgandit – Music Club

Bani din cer – Teatrul de Comedie

Vineri 15 ianuarie:

Steaua fara nume – Teatrul de Comedie

Recviem –  Teatrul National I.L. Caragiale

Sambata 16 ianuarie:

Avarul indragostit – Teatrul de Comedie

Orchestra Titanic – Teatrul de Comedie

Duminica 17 ianuarie:

Zapezile de altadata – Teatrul de Comedie

Vine barza – Teatrul de pe Lipscani

Crima la Howard Johnson – Music Club