Carlos Santana la Bucuresti

Noi, echipa Forever Folk, ne-am facut un obicei ca in fiecare an sa mergem “in haita” la un concert major. Daca in 2008 am fost la concertul Whitesnake – Def Leppard – Iris (recenzia acestui concert o puteti citi aici), anul acesta am optat tot pentru un concert BestFest si anume inegalabilul, inimitabilul si alte cele cu prefixul “in” si sufixul “il”, Carlos Santana.

Expeditia incepe, ca si anul trecut, cu ceva ploaie. Ne-am dotat cu umbrela si pelerina, dar la intrarea in arena suntem informati ca umbrela trebuie parcata, iar in schimbul ei vom primi o pelerina de ploaie (cam pretentios spus pt un sac cu maneci, dar sa zicem). In fine, iata-ne in arena, unde lumea se cam ascunde de ploaie pe sub diferite umbrele si corturi ale organizatorilor si sponsorilor. Sunt doua scene – tocmai pentru a permite unei trupe sa cante, in timp ce precedentii demonteaza si se instaleaza cei ce urmeaza.

Prima trupa pe care o ascultam ca parte din festival se cheama The Ting Tings, formata din 2 membri – fata si baiat – de la care am reusit sa remarc doar multifunctionalitatea lor interpretativa (fiecare din ei canta la mai multe instrumente – toba, bas, clapa, beat sampler, chitara, voce), pentru ca piesele ma depaseau din punct de vedere compozitional. In fine, oamenii si-au dat silinta, daca nu imi plac mie nu inseamna ca nu pot sa placa altora.

Privirile se indreapta apoi spre scena vecina, unde apar The Charlatans. Baietii nu sunt la prima aparitie in Romania, ei fiind cei ce au deschis concertul celor de la Rolling Stones de la Bucuresti. Sarlatanii sunt adeptii deja clasicului britpop (o ramura a rockului alternativ atat de popular si pe la noi), muzica lor ducandu-ne cu gandul spre Oasis, Blur sau chiar Placebo. Cu un basist mai mult decat sectie ritmica pentru trupa, cu un foarte bun clapar ce a facut minuni cu al sau Hammond (despre acest instrument vom mai vorbi in acest articol), cu un chitarist solo foarte disciplinat (calitate rara pentru aceasta categorie de instrumentisti, mereu dornici sa isi arate muschii) si un tobar corect dar cu nimic iesit din comun, The Charlatans si-au indeplinit misiunea, aceea de a pregati publicul pentru ceea ce urma. Insa exista o parere destul de populara in showbiz ca cel care deschide concertul unui nume mare este doar “carne de tun”, pentru ca oricum cei din public sunt veniti pentru capul de afis. Astfel ca adeptii rockului britanic cu siguranta si-ar dori sa ii vada pe The Charlatans intr-un show separat, tocmai pentru a putea da cu adevarat dovada valorii lor muzicale.

Dar cum ajunsesem la Ora H, era timpul ca showul sa inceapa. Iar primul lucru care m-a frapat ar fi ca in public se gaseau si oameni care l-au descoperit pe Santana la Woodstockul din 1969, dar si tineri pentru care muzica lui Santana inseamna Maria, maria.

Showul a inceput cu Soul sacrifice – poate tocmai pentru a sublinia arcul peste timp cu Woodstockul (acolo unde piesa a ramas in istoria festivalului datorita solo-ului de tobe al lui Michael Shrieve, cel mai tanar muzician ce a cantat in festival).

Sunt critici care obiecteaza la adresa performantei muzicale ale lui Santana – ca multe din cantecele pentru care este cunoscut nu ii apartin (Black magic woman este scrisa de Peter Green de la Fleetwood Mac, Oye como va e scrisa de Tito Puente, un cantaret de latin jazz si mambo), ca ultimele albume au o tenta comerciala accentuata, ca nu este un virtuoz de talia lui Joe Satriani sau John Petrucci (Dream Theather). Argumentele lor insa sunt valabile pana la un punct. Pentru ca desi canta piese scrise de alti artisti, Santana isi lasa o amprenta  personala pregnanta pe acele piese, nefiind simple coveruri (asa cum se poarta des pe la noi in ultima vreme, de vom ajunge sa avem mai multe trupe de coveruri decat trupe care sa isi cante piesele proprii). Ca sa nu mai vorbim de piesele prin care Santana isi aduce un omagiu celor ce i-au marcat stilul si cariera (de ex. John Coltrane si a sa piesa A love supreme).

Si am fi nedrepti sa nu vorbim de explozia pe care o aduce muzica sa, de energia de care a debordat mai bine de doua ore “batranelul” Carlos (are totusi 62 de ani). Fie ca au fost pasaje de flamenco, de latin jazz, de rock sau chiar pasaje de inspiratie clasica, cuvantul dominant al muzicii sale a fost pasiunea. Pentru ca filigranul de jazz se imbina cu puterea rockului, flacara flamenco-ului si eleganta muzicii clasice, totul intr-o muzica ce misca totul in jur. Pe langa piesele deja amintite, au mai fost pe rand Samba pa ti, Corazon espinado, Black magic woman, Evil way, Vive la vida, She’s not there, Smooth. Cantece din toate timpurile, cantecele ce au creat un idol. Iar pe ecranul de pe fundal rulau imagini cu artistul de-a lungul carierei sale.

Cateva cuvinte si despre oamenii minunati ce i-au fost alaturi pe scena. Sectia ritm a fost exploziva. Dincolo de bas si tobe, percutia in sine e un subiect de poveste. Pe cei doi domni ii cheama Raul Rekow (ce domneste peste congasuri) si Karl Perazzo (regele bongosurilor), dar nu stiu numele tuturor elementelor de percutie pe care cei doi le-au utilizat la un anumit moment al showului. De altfel, si cei doi vocalisti au contribuit la partea de percutie la unele piese, cu tamburine, maracas sau guiro. Ce sa mai vorbim de Benny Rietveld, un basist absolut uimitor, cu interventii picante si la obiect (personal m-am indragostit de slap-urile sale), sau de tobosarul Dennis Chambers, un tobar de o viata pe scena (la propriu, canta in cluburi de la 6 ani), bine armonizat, dar si bine individualizat intre cei doi percutionisti geniali. Revenind la minunatul instrument numit Hammond organ (observati ca nu am spus keyboard), se pare ca a fost surpriza serii. Dar spre deosebire de The Charlatans, in piesele lui Carlos Santana, Hammond-ul aduce alta aroma, acel feeling de rock’n’roll cu aroma latino, dar si sunetele versatile de blues si jazz, fiind parte integranta a sound-ului Santana (primul exemplu care imi vine in minte e intro-ul piesei Black Magic Woman). Iar pe domnul responsabil de acest fapt il cheama Chester Thompson.

Suflatorii? Bill Ortiz (trompeta) si Jeff Cressman (trombon) aduc acea aroma de mariachi in melodii (sa nu uitam originile mexicane ale lui Carlos Santana). Cei doi vocalisti – Andy Vargas si Tony Lindsay – se completeaza extrem de bine, imbinand accentele latino ale primului cu elementele de soul si R&B ale celui de al doilea. Cat despre Tommy Anthony, chitaristul trupei, mi se pare ca are cea mai ingrata pozitie, aceea de a fi chitarist in umbra unui mare chitarist. Dar daca vedeti pe youtube clipuri cu Eric Clapton alaturi de Dire Straits sau de Mark Knopfler ca back-guitar pentru Clapton si trupa sa, veti intelege ca valoarea unui muzician rezida si in capacitatea de a-si indeplini rolul intr-o trupa, nu doar in a-ti arata “muschii”. Si pentru ca aschia nu sare departe de trunchi, un al doilea “clapar” nu a fost altcineva decat Salvador Santana, fiul lui Carlos. Care insa, ca orice fiu de parinte celebru, va avea mult de muncit pentru a demonstra ca e mai mult decat fiul tatalui sau.

Despre Santana am putea vorbi la infinit, dar ce mi s-a parut remarcabil e ca fiecare artist al trupei a avut momentul sau de glorie, iar chitara lui Carlos a fost intr-un permanent dialog cu fiecare din instrumente. Poate pentru ca artistii cu adevarat mari stiu sa primeasca cu demnitate gloria si sa o imparta cu generozitate.

PS La iesire am recuperat si umbrela 🙂

Post Author: Marius Matache

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.