Oameni și meșteșuguri la Târgul Național de Turism Rural Albac 2013

Târgul Național  de Turism de la Albac, aflat la cea de-a IX-a ediție s-a desfășurat în perioada 7-9 septembrie. Chiar dacă aflat la o distanță considerabilă de București, cadrul natural și oamenii aflați acolo, programul plin de evenimente pus la cale de cei de la Consiliul Județean Alba, în parteneriat cu primăria Albac, fac din acest târg o destinație care merită luată în calcul pentru petrecerea unei vacanțe. Mai ales dacă luați în calcul că în zonă se află Scărișoara, Cheile Ponorului sau Muzeul Avram Iancu.

Însă cel mai mare câștig pe care îl poți avea participând la un astfel de eveniment sunt oamenii pe care îi întâlnești. Fie că vorbim de expozanții care se aflau în Sala de Sport a Albacului, acolo unde fiecare pensiune, asociație sau zonă prezentată venea împreună cu o poveste a locurilor (ocazie cu care poți descoperi noi locuri sau abordări în turismul românesc), fie că vorbim de meșteșugarii aflați în cortul alb de lângă Primărie.

Meștegurari care farmecă prin zâmbetul care le este natural, prin orele de muncă pentru a realiza lucruri mici și de migală, pe care apoi la vând la prețuri care mi s-au părut mici, cărora ochii li se luminează atunci când îi întrebi de arta lor. Oamenii a căror artă nu stă numai în obiectele de la standuri, ci în orele petrecute pentru a o realiza și în poveștile pe care le ascund fiecare dintre ele.

Cel mai în vârstă participant la târg este domnul Perța Cuza Alexandru, din Târgul Lăpuș. Mic de întălțime, merge puțin schipătând, și are o barbă lungă care te duce cu gândul la poveștile din copilărie despre magie și spiriduși. Prelucrează lemn, cu o bardă, și este cel care a realizat troițele de lemn de pe toată Valea Albacului. Îl întreb cum de a ajuns el – tocmai din Maramureș – să facă aceste troițe. Zâmbește și spune Păi, domnișoară…eu am așa un spor deosebit când lucrez…și prin 1992 m-a căutat primarul de aici să vin să fac troițele. Și am venit.

Îl las să își continue povestea. Din când în când se oprește asupra unui gând, de parcă îi e frică să nu tulburea liniștea lemnelor pe care le lucrează cu atâta drag. Nu prea știu de ce am venit eu aici. Lucrurile mele nu sunt lucrate așa, cu migala și detaliul altora. Eu lucrez cu barda, și asta fac de când mă știu. Cu toate acestea, fiecare lemn lucrat de nenea Perța poartă în el urmele unei dragoste aparte. Îmi spune că el nu știe să facă lucruri mici, el lucrează porți și troițe. Iar toate scăunelele, lingurile, cofele de apă și icoanele scluptate în lemn le face din ceea ce rămâne. Eu sunt așa…un fel de ecologist în felul meu. Nu arunc niciodată bucățile care îmi rămân dintr-un copac, pentru că altfel aș risipi ceea ce ne oferă natura.

Alături de el, la târg, se află nepotul căruia i-a transmis dragostea față de o artă străveche, în care simbolurile solare, ale apei sau ale naturii conviețuiesc cu cele creștine, în povești pe care fiecare obiect le spune separat. Nepotul are 11 ani, și colțul lui pe masa de prezentare. Niște icoane mici, în care chipul lui Iisus este sculptat migălos, dar cu linii ferme. Pare a purta în el povestea lemnului lucrat cu migală. Aflu mai apoi că nenea Perța a avut ceva probleme de sănătate și a paralizat la un moment dat. De atunci lucrează numai cu mâna stângă și a renunțat la schițele pe care le folosea înainte. Dar nu renunță și vine la fiecare târg unde este chemat, în fiecare comună unde cineva are nevoie de un scluptor în lemn, și poveștile lui par să se continue prin toate aceste obiecte care au prins brusc suflet.

Imediat lângă standul lui se află doamna Iulia. Blondă, cu un zâmbet care pare a fi contagios, îmbrăcată în costum popular, doamna Iulia a venit la târg alături de soțul ei. Ea face ii și costume populare. El face linguri din lemn și alte obiecte mici și frumos meșteșugite. O întreb de când se ocupă de arta cusutului. Coboară în amintire și spune că a învățat de când era mică, de la mama ei. Tot atunci a învățat să țeasă, să construiască modelele, să coasă cu fir de mătase pe o ie subțire și suavă. Viața a purtat-o (așa cum se întâmplă deseori) spre alte ocupații și a revenit către meșteșuguri în urmă cu câțiva ani.

Nu e ușor, simt asta, chiar dacă nu o spune. Merge prin țară, la târguri, cu munca pe care o realizeză între două plecări. Îmi prezintă standul soțului ei cu o mândrie pe care rar o vezi. Linguri și lingurițe de lemn, fiecare cu o poveste. Un calendar realizat din lemn într-un mod ingenios.

Nu îmi spune cât durează să facă un costum popular (și am din ce în ce mai acut părerea că toți meșteșugarii evită să-mi ofere acest răspuns, încât renunț să mai pun întrebarea), dar privind modelele complicate pe unele dintre ele, îmi dau seama că sunt ore de muncă. Pe lângă acesta, e vorba de documentare – în realizatul costumelor populare, la fel ca în arta prelucrării lemnului – fiecare cusătură are un simbol, și fiecare model aparține unei zone specifice. E fericită atunci când cei prezenți la târg se opresc la standul ei și pleacă cu un obiect lucrat în familia Morar.

Ochii mi se opresc asupra unui pliant în care se află diverse modele de costume populare. Atâtea modele încât mă bate din ce în ce mai abir gândul să îmi fac și pe comandă unul. A fost realizat înainte de o plecare de cinci zile la Londra, unde au ajutat la amenajarea unui stand de produse tradiționale în cadrul unei expoziții internaționale. Îmi confirmă ceea ce bănuiam deja – și anume că străinii sunt fascinați de hainele acestea și că, în comparație cu mulți dintre români, le apreciază ca obiecte de artă. Râde în timp ce își amintește surpriza pe care avut-o atunci când, la ceva vreme după plecarea respectivă, a sunat-o o doamnă din Suedia la care ajunsese catalogul și care dorea și ea straie tradiționale.

Zâmbesc și eu, în timp ce plec mai departe prin târg. Acestea sunt doar două din poveștile pe care le-am descoperit la Albac. Povești care spun că există oameni care pun pasiune în ceea ce fac și sunt dispuși să o dea mai departe. Povești despre ore de muncă și satisfacții mărunte, dar care te ajută să mergi mai departe. Povești pe care merită să le descoperiți personal, iar dacă luăm în calcul că anul viitor Târgul Național de Turism Rural de la Albac ajunge la 10 ani de viață (ceea ce îl face cel mai vechi eveniment de gen din țară) e un motiv în plus să vă petreceți câteva zile în zonă.