Zoia Alecu – Carari de maci (2009)

Artist: Zoia Alecu Album: Carari de maci Anul aparitiei: 2009 Casa de discuri: Ovo Music Piesele de pe album
Carari de maci Le chanson de Ritza Eu nu mai sunt eu Ce faci? Iar e luna plina Lumea petrece Paradoxuri Se intampla Pe ce lume sunt Imnul somnorosilor

Biografia Zoiei Alecu o puteti gasi aici.

Interviu cu artistul

Interviul de fata va este oferit prin amabilitatea doamnei Teodora Ionescu, cea care l-a realizat in februarie 1999 pentru emisiunea “Folk Pur si Simplu” difuzata la Radio Antena Bucurestilor (astazi Radio Bucuresti).

 

Teodora Ionescu (T. I.): La tine cum este corect, Zoe sau Zoia?

Zoia Alecu (Z. A.): Zoia. Aşa sunt eu trecută pe acte: Z-O-I-A.

T. I.: Văd aici la tine în sufragerie pe perete o vioară. A ta este?

Z. A.: Da, dintr-a întâia până-ntr-a patra am fost la Liceul de Muzică George Enescu. Am făcut vioară, un instrument cumplit de greu. Studiam în jur de şase ore pe zi, era de-a dreptul dureros…

T. I.: Asta pe care o văd eu aici, a câta este?

Z. A.: Este chiar prima mea vioară.

T. I.: Aşa… „mare”?

Z. A.: Este foarte mică, un sfert. Este prima vioară pe care o are un copil. Mai mică de-atât nu se poate, decât dacă o faci pe comandă şi dacă începe copilul să cânte de pe la doi – trei ani… Uite, acuma i s-au rupt corzile şi trebuie să…

T. I.: Mai poţi să cânţi pe ea, mai ştii?

Z. A.: Ei, mai ştiu ceva, aşa… Dar îţi dai seama că pe asta este cumplit de cântat, pentru că este mult prea mică, nici nu-mi încap degetele ca lumea.

T. I.: Si de ce ai făcut aşa de puţin?

Z. A.: Pentru că eram o fire foarte „zgubilitică”, am avut nişte colegi suficient de năbădăioşi şi de răi – ştii cruzimea copiilor. Eu nu prea făceam parte din gaşca lor, mă cam detaşam categoric şi net de ei, pentru că nu veneam dintr-o familie înstărită, cum erau colegii mei în marea lor majoritate în tot Liceul de Muzică. Ei, şi răutăţile n-au întârziat să se arate. Spiritul dreptăţii care m-a „bântuit” de mic copil, n-a întârziat să se ivească. Si-am început să-i bat pe capete, drept care am fost considerată un element negativ. Si încet – încet firea mea impetuoasă şi încăpăţânată, firea mea bătăioasă n-a mai suportat atmosfera respectivă. Am avut şi un profesor de vioară care era un fel „lasă-mă să te las”. De când m-a văzut în clasa de vioară mi-a zis că ar fi bine să fac violoncel şi îţi dai seama cam ce interes şi-a dat el pentru a mă învăţa pe mine să cânt la vioară… Mă pocnea în-con-tinuu ba cu arcuşul, ba cu umeraşul peste degete.

T. I.: Aoleu!

Z. A.: Da, probabil că aveam o privire de „zuză”, de copil neascultător şi – cine ştie? – poate-i cream domnului profesor Stern (că aşa-l chema) o stare de nervi. Probabil că mă uitam foarte obraznic în ochii lui. Nu ne-am împăcat prea bine şi până la urmă am părăsit Liceul de Muzică şi m-am dus la o şcoală generală obişnuită.

T. I.: Te-au mutat disciplinar?

Z. A.: Nu, nu, nu. Pur şi simplu m-am mutat. Clasa a 5-a m-a prins la Scoala Generală nr. 5.

T. I.: Si ai mai continuat cu muzica, ai mai continuat vioara?

Z. A.: A, nu. Stii cum? Am încuiat-o în cutia ei şi nici n-am mai vrut s-o văd! Brusc, pe la paisprezece – cincisprezece ani, când i-am văzut pe toţi cu chitara, cu folk-ul, Joan Baez, mă rog, altfel mi s-a deschis apetitul şi mi-am adus aminte că totuşi am făcut nişte muzică… Bine, asta în afară de faptul că scriam poezie şi scriam de pe la vârsta de nouă ani şi s-a legat în mod armonios de muzică, mai târziu… Dar n-am mai continuat să cânt la vioară. Ca tot tânărul din zilele anilor aceia foarte îndepărtaţi (nu vreau să spun câţi!) m-am dus şi mi-am cumpărat o chitară şi am început să mă chinui să învăţ singură. Prima mea chitară a costat şapte sute de lei. Nu era mai pricopsită, dar atât am dat pe ea. Nu pot să spun că era chiar o chitară de placaj, dar era double six şi era mai scumpă decât cele normale. Ei, şi mi-am cumpărat şi metoda doamnei Boeriu…

T. I.: Mai aveai nevoie de metodă după ce ai făcut vioară?

Z. A.: Ei, cum să nu! Este cu totul şi cu totul alt instrument. In primul rînd, de câte ori luam acorduri, simţeam nevoia să fac cu totul altceva cu mâna dreaptă, să dau cu arcuşul… Era o nenorocire, de multe ori îmi venea să dau cu chitara de pereţi, pentru că în general eu voiam să vibreze sunetul şi îl vibram ca pe vioară şi până m-am dezobişnuit de… Ceea ce faci când eşti copil îţi rămâne în reflex teribil de adânc… Foarte greu mi-a fost să uit ceea ce ştiam şi să învăţ corect să cânt la chitară. Plus că orice ton luat pe vioară înseamnă semiton pe chitară! Este cu totul altfel! Chitara are taste, are spaţii, vioara n-are. Trebuie să le găseşti tu cu urechiuşa… Dacă este bună, merge, dacă nu, cânţi ca cizma!

T. I.: Când ţi-ai descoperit vocea?

Z. A.: Vocea? De mică. De fapt mi-a descoperit-o  tata. Cântam cât era ziua de lungă în curte. Numai gura mea se auzea. De altfel tot el m-a dus şi la şcoala de muzică. Auzindu-mă cântând, s-a gîndit să mergem la o profesoară de canto. Aveam numai şase ani. M-a ascultat, a zis că într-adevăr am calităţi vocale şi practic m-a învăţat cum să deschid gura şi să emit sunetele. Am făcut cam o jumătate de an canto cu profesoara respectivă, după care am dat examen (că aşa se intra, pe bază de examen) la şcoala de muzică şi cu asta basta.

T. I.: In familie ai… antecedente muzicale?

Z. A.: Da, tata are o voce foarte puternică şi foarte bună, mama are un simţ al ritmului deosebit. Mama vine din Dobrogea şi acolo…

T. I.: Geamparaua!

Z. A.: Geamparaua, da, este destul de complicată ritmic… şi chestiile astea, uşor, uşor le-am moştenit. Plus că atunci când eram copii (eu mai am două surori şi un frate) tata ne strângea pe toţi şi ne învăţa cântece pe care le cântam pe voci şi asta m-a ajutat să-mi dezvolt auzul armonic.

T. I.: Care a fost primul cântec folk pe care l-ai auzit?

Z. A.: Am auzit-o pe Joan Baez… şi era… nu mai ştiu cum se numea… (fredonează)

T. I.: A, “Joe Hill”, de pe albumele cu concertul de la Woodstock, probabil.

Z. A.: Exact! Acela a fost primul cântec folk pe care l-am auzit eu şi mi-a plăcut foarte mult. După aceea am avut un cult pentru Janis Joplin şi tot timpul cînd am fost copiluţ, „o tânără puberă”, în mintea mea era că într-o bună zi o să fiu şi eu ca Janis Joplin. Dar niciodată n-am cântat în public nici o piesă de-a ei, nici chiar după ce mă lăsasem de folk şi cântam cu trupă. Mi s-a părut deplasat pentru că vocea mea era destul de departe de a ei. N-am avut niciodată nici un fir de răguşeală în voce. Puteam să cânt, dar pe de altă parte am avut un cult atât de mare pentru această cântăreaţă, încât mi s-a părut deplasat. Ori o fac şi o fac la fel de bine ca ea, ori dacă nu… Oricât de dragi mi-ar fi cântecele ei…

T. I.: Doru Stănculescu îmi spunea, vorbind de începuturi, că el s-a apucat de cântat şi pentru faptul că nu avea magnetofon şi…

Z. A.): A, bine, şi eu eram enciclopedie de cântece. Vreau nu vreau a fost şi

problema tinereţii mele, dar în memoria mea şi acum au rămas o grămadă de cântece.

T. I.: Aici voiam să ajungi: a fost o epocă propice pentru voi, tocmai prin lipsa informaţiilor, prin…?

Z. A.: Eu cred că da. Eu cred că da, a fost o explozie de apariţii pe „câmpia” asta a muzicii. Nu numai în străinătate. Acolo ai văzut ce s-a întâmplat, nu? Cu Woodstock-ul care a scos la iveală atâţia şi atâţia artişti. A fost o perioadă prolifică, nu ştiu, poate că a fost o perioadă de eliberare a tuturor gândurilor închistate. Perioadele de reconstrucţie în urma războiului cam erau pe sfârşite, bântuia o atmosferă propice creaţiei şi atunci în toate ţările a izbucnit …

T. I.: Deci tu vrei să spui că voi n-aţi început imitîndu-i pe cei de afară, că v-aţi sincronizat…

Z. A.: Nu, nu cred. Cu mici excepţii poporul român nu-i un popor de maimuţe. Stii ce se-ntâmplă? Chestia asta cu baladele, sub o formă sau alta a existat şi la noi înainte de apariţia folk-ului în America. Numai că la noi, fiind comunism în acea perioadă, nu prea putea prinde teren orice fel de manifestare în domeniul muzicii. Nu existau decât trei genuri mari şi late de muzici ascultate: străvechea muzică simfonică, (jazz-ul, să fim serioşi nici nu intra în discuţie) după aceea mai era muzica populară de care nu scăpam zi şi noapte (de cântecele de viaţă nouă, la ele mă refer) şi mai era muzica uşoară. De ce am numit-o noi muzică uşoară, nu mă prind. După părerea mea, sună foarte urât. Este ca şi când ai spune că este o muzică de doi

bani.

T. I.: Dacă o iei în derizoriu, poate fi şi aşa.

Z. A.: Nu ştiu, eu m-aş fi ferit să o numesc aşa, dacă mi-ar fi stat la îndemnă să aleg un nume.

T. I.: Dacă tot am ajuns aici, termenul de „muzică pop” ţi se pare mai aproape de adevăr?

Z. A.: Bine-nţeles, sigur că este.

T. I.: Hai să revenim la tine. Care a fost primul folk-ist român care te-a auzit? Sau mai exact spus, cum ai intrat în „zeama” asta?

Z. A.: Doru Stănculescu. El m-a năşit.

T. I.: Cum te-a cunoscut?

Z. A.: Foarte simplu. M-am cunoscut cu fostul meu soţ care frecventa aceiaşi facultate cu Doru Stănculescu, respectiv facultatea de arhitectură. Pe vremea aceea, când soţul meu îmi era doar prieten, m-a ascultat şi mi-a spus că am o voce de aur. Cântam cu chitara prin parc… Si s-a gîndit să mă ducă la colegul Stănculescu. Ei erau şi buni prieteni. Doru s-a tot ferit să mă cunoască pentru că s-a gîndit că, pictor şi arhitect fiind, Cornel, nu are nici în clin nici în mânecă cu muzica. Dar la vremea respectivă el era şeful Clubului Arhitecturii şi l-a păcălit pe Doru, convingându-l să mă asculte şi să-şi spună părerea sub pretextul că ar vrea să mă pună să cânt în Club „A”. Si m-a dus la Doru acasă unde mai era şi Nicu Vladimir, mai era şi Mişu Diaconescu…

T. I.: Anghel Mora…

Z. A.: … mai erau câţiva, acum nu reuşesc să mi-i amintesc, pentru că eram destul de stresată, de emoţionată de întîmplare… aveam şaptesprezece ani şi ceva… Oricum, era o întâlnire de-asta, de… „inox”. Si m-a văzut Doru cu plete în vânt şi cu ochi albaştri „cuprinzînd tot seninul cerului”… Aveam o broboadă neagră (mi-a zis Doru că n-o să mă uite câte zile va avea), aveam o faţă de parcă sosisem din altă lume, eram ca din alte vremuri, o mutră noncomformistă… Si Doru m-a zis să cânt… Nu mi-a trebuit mult. Am pus mâna pe o chităriţă, mi-am lăsat părul, aşa, peste faţă, pentru că nu-mi plăcea să fiu văzută şi nici să văd pe cineva – eram foarte emotivă – am închis ochii şi i-am dat drumul.

T. I.: Mai ţii minte ce ai cîntat? „Ouă de rouă”?

Z. A.: „Porumbiţa”. „Ouă de rouă” nu o compusesem încă. A venit mult timp după aceea. Si am cântat, au amuţit cu toţii, au dat din cap „apreciativ – abscons”, după care Doru a şi decis ca la următoarea întrunire de la Club „A” – direct pe scenă. Si de-atunci m-a luat dom’ Doru sub aripa sa oblăduitoare. Bine-nţeles că şi acolo, tot aşa, s-a întîmplat fenomenul căzut pe spate.

T. I.): Deci aşa s-a produs debutul. Dar primul spectacol mare în care ai cântat, care a fost?

Z. A.: Primul spectacol mare s-a întâmplat la trei – patru luni după m-am cunoscut cu Stănculescu, când m-a dus el la „Flacăra”, la Păunescu. A fost aici în Piaţa Amzei, la Teatrul „Creangă”, unde m-a cunoscut şi Aurel Gherghel care m-a dus la „Clubul de la ora 7″, la Casa de Cultură „Eminescu” şi de-atunci…

T. I.: Primele înregistrări la radio cum le-ai făcut?

Z. A.: Le-am făcut datorită lui Păunescu. El m-a dus la Paul Enigărescu şi i-a spus că vrea să imprime cu mine tot ce aveam până la acea oră compus. Intâmplarea nefericită a făcut că eu aveam nişte mari probleme cu gâtul atunci. Făcusem o micoză (probabil că am luat-o de pe vasele din care mâncam în diferite restaurante, în turnee) foarte greu de scăpat de ea şi n-am putut să cânt bine cine ştie ce şi nici chiar tot. Cert lucru este că marea majoritate a imprimărilor le-am făcut într-o zi două.

T. I.: Perioada „Flacăra” a fost destul de scurtă. De ce?

Z. A.: Nu aş spune că a fost atât de scurtă, cât a fost cu intermitenţe. Pentru că aşa a fost să fie. Dat fiind faptul că Păunescu la început nu prea mi-a acordat mare credit…

T. I.: Erau voci feminine cu care ar fi trebuit să concurezi, să te baţi?

Z. A.: Unde, la „Flacăra”? Nu, dar nu era vorba despre asta. In Cenaclu au cântat în vremea aceea şi Ionela Copaciu şi Marcela Saftiuc, dar nu asta era problema. Eu aveam personalitatea mea. Nici nu mi-a trecut o secundă prin cap că m-aş putea bate cu cineva şi nu sunt genul de om care să judece aşa. Nu, pur şi simplu nu am fost pe aceiaşi lungime de undă cu Păunescu atunci, la început. A avut pe altcineva în vedere şi dat fiind acest lucru, sigur că de acolo m-a luat Aurel Gherghel, cum spuneam, am început să fac turnee cu el, cu Doru, cu Dorin Liviu Zaharia şi cu alţi folk-işti de marcă de la vremea respectivă. Imediat cum am ajuns „în braţele” lui Relu Gerghel el m-a purtat prin toată ţara.

T. I.: După părerea mea, el a mai făcut un lucru destul de riscant pentru vremea aceea: vă punea să cântaţi între două trupe rock. Era greu să convingi un public venit să asculte de fapt altceva?

Z. A.: Nu neapărat între. Cântam şi în deschidere. Era destul de greu să cânţi de unul singur, cu o chitară, totuşi nu a fost niciodată o problemă pentru că şi acest gen era destul de iubit.

T. I.: Chiar aşa, ai avut parte de spectacole foarte grele în cariera ta de pâna acum?

Z. A.: Mai multe, chiar, aş spune.

T. I.: Si ce înseamnă spectacol greu pentru Zoia Alecu?

Z. A.: Păi, uite, să-ţi povestesc o întâmplare de pe la începuturile mele, de la Iaşi. Eram cu Cenaclul „Amfiteatrul Artelor” – Viaţa Studenţească pe care îl conducea Mihai Tatulici la vremea respectivă. Mă aflam la un an şi jumătate – doi de la lansarea mea, categoric lumea nu mă ştia foarte bine (nici n-avea cum, pentru că la vremea respectivă apăream destul de rar la televizor – mai mult cu radioul mergeam înainte) şi era genul de spectacol mamut cu nu ştiu câte trupe, cu nu ştiu câţi folk-işti. Pentru că se copia foarte tare modelul Cenaclului “Flacăra”. Fac o paranteză: aveam şi noi suficient de multe valori în cenaclul nostru şi n-am putut să-i trădez, să mă duc la “Flacăra”. Când s-a gândit Păunescu să devin membră a

Cenaclului “Flacăra” era puţin cam târziu, aveam deja locul meu dincolo…

T. I.: Mi se pare foarte important ceea ce ai spus, pentru că Păunescu vă consideră pe mulţi dintre voi ca fiind produse “Flacăra”.

Z. A.: Nu. Eu nu sunt un produs “Flacăra”. Chiar nu sunt, şi se ştie lucrul ăsta. Prea puţină lume şi de prea puţine ori m-a văzut pe mine la Cenaclul “Flacăra”. Nu spun asta cu răutate, nici nu mă interesează la urma urmei, părerea lui, dar nici nu vreau să par o tipă nerecunoscătoare, nedreaptă.

T. I.: Am înţeles. Hai să revenim la Iaşi.

Z. A.: Aşa, eram la Sala Sporturilor, iar publicul era alcătuit, normal, din studenţi. Gemea sala de studenţi! Concertul a început pe la ora cinci după amiază şi s-a sfîrşit în jurul orei două – trei noaptea. Gândeşte-te că au fost îngrozitor de mulţi folk-işti, era trupa „F.F.N.”, („Formaţia Fără Nume”), formaţia „Cristal”…

T. I.: Cu Vasile Seicaru solist vocal…

Z. A.: Da. Ei, pe mine Tatulici mă ţinea ca piesă de rezistenţă. Imi venea rândul înaintea trupelor rock. In seara respectivă publicul era aşa de plictisit de atâtea poezii şi atâtea folk-iste şi atâţia folk-işti (au fost şi mulţi începători) încât cînd mi-a venit şi mie rîndul, am urcat în scenă în fluierături, huiduieli… Mă aşteptam să-mi cadă ceva în cap… Eram obişnuită să cânt stînd pe un scaun şi din seara respectivă am renunţat la scaun pentru totdeauna… Atât de tare m-am enervat de primirea oribilă care mi s-a făcut! Sigur că publicul de-acolo nu mă ştia.

Tatulici nu ştia cum să-i potolească. La un moment dat le-a spus că o să le pară rău că m-au primit în felul ăsta, pentru că nici nu ştiu ei ce voce am şi cum cânt. Reacţia a fost: „Huo, acasă! F.F.N.! F.F.N.!” Aceea a fost prima întâmplare oribilă de soiul ăsta.

T. I.: Si ai convins pînă la urmă!

Z. A.: Stii cum i-am potolit? Era o gălăgie sfâşietoare. Nu puteam să fac nimic la microfon şi am luat scaunul cu piciorul (arată efectiv gestul) şi l-am aruncat într-o parte a scenei… Au tăcut când au văzut chestia asta, nu s-au aşteptat… Da’ ştii cum eram? Hienă! Când am văzut eu că s-a făcut linişte, n-am mai stat pe gânduri şi am cântat „Bocet”. In mod normal aş fi început cu „Ouă de rouă”, pentru că era o piesă deja cunoscută, dar simţeam nevoia să zbier… Nu am cântat, am urlat de le-a sărit ceara din urechi, înţelegi? I-am văzut cum încep să se ridice în picioare, probabil nevenindu-le să creadă ce iese din ceva atât de slab şi mic şi

prăpădit. Am cântat, au urmat câteva secunde, care mi s-au părut îngrozitor de multe, de o tăcere mormântală, după care, brusc, au izbucnit în aplauze, au început să bată cu picioarele-n podea şi am ieşit foarte ţâfnoasă de pe scenă, precum ghiuleaua. M-am dus în cabină, m-am aşezat pe o banchetă cu mîinile sub cap şi i-am lăsat să bată din palme, din picioare, din ce au vrut ei şi m-am uitat la ceas. M-am gîndit că cinci minute trebuie să aplaude, pentru că tot atâtea m-au şi huiduit.

T. I.: Deja era profesionistul din tine, asta era pedeapsa ta!

Z. A.: Il auzeam pe Tatulici că spunea la microfon: „Aplaudaţi, pentru că altfel nu se va-ntoarce şi oricum, mă voi duce la cabină să văd dacă va vrea să se întoarcă.” Si au început să scandeze „Zoia! Zoia! Zoia!”… mă rog… A venit la mine: „Ai înnebunit? Hai odată!” – „Vreau cinci minute” – i-am zis. „Nu eşti zdravănă!” Si Tatulici s-a întors şi le-a spus că unica soluţie este să bată din palme până cînd apar. Si nu s-au lăsat. Când am intrat s-a rupt sala în două de urlete şi în momentul în care am ajuns la microfon s-a lăsat o tăcere incredibilă: “Pentru că aţi aplaudat tot atâta vreme cât aţi şi huiduit, o să vă cânt o jumătate de piesă. Ea se numeşte “Ouă de rouă”. Cealaltă jumătate se va întâmpla data viitoare când voi veni aici. Nu vreau să vă plictisesc.” Si le-am cântat jumătate de piesă, am ieşit şi nu m-am mai întors.

T. I.: Până la urmă, de ce te-ai lăsat de folk?

Z. A.: După mai mult de zece ani de când cântam folk, îmi sunau piesele în cap cu orchestraţie, nu ştiu, nu m-a mai satisfăcut să cânt numai cu chitara. Deja câţiva dintre colegii care cântau folk apăreau cu oameni care să-i ajute, să-i acompanieze. Vezi Vali Sterian cu “Compania de sunet”, vezi Doru Stănculescu, vezi Mircea Florian care avea “Ceata melopoică” şi aşa mai departe, iar eu eram cam singuratică în tot peisajul ăsta. Plus că a urmat o perioadă de cădere a acestui gen muzical. Au apărut foarte mulţi care erau folk-işti de 23 August şi de 1 Mai şi atunci publicul nu ne-a mai crezut. Sigur că nu erau aceiaşi. Erau nişte floricele noi apărute pe câmpie, care au crezut că aşa se pune piciorul pe scenă, că altfel n-ar avea nici o şansă. Si au făcut acest compromis. Dar acest compromis ne-a costat pe noi toţi folk-iştii. Si atunci a fost puţin marginalizată această muzică. Poţi să-i  întrebi şi pe ceilalţi folk-işti “grei” de la vremea respectivă că au avut şi ei o perioadă de restrişte şi jale când nu prea îi mai chema nimeni pe nicăieri.

T. I.: Ori cântai cu trăiască şi-nflorească, ori nu mai cântai deloc.

Z. A.: Exact! Nu voiai tu să cânţi? Imediat apărea un folk-ist proaspăt, o ciupercuţă care să cânte de viaţă nouă, cum construim noi cu avânt socialismul. Puteau să-şi permită să cânte pe bune texte care aduceau vreo atingere politicii? Poate doar aşa, prin spectacole, dacă aveau şansa să nu fie ciripitori prin jur… Si după aceea te întrebai “De ce decad eu? Da’ pe mine de ce nu mă mai cheamă nimeni?” Inţelegi? In marea lor majoritate cântăreţii de valoare pe care i-a dat acest gen muzical au făcut lucrul ăsta. Meritul lui Păunescu a fost că în Cenaclul

domniei sale s-a putut cânta pe bune orice fel de text.

T. I.: Da, dar era numai o enclavă. Ieşeai din ea, nu mai puteai să-l cânţi, pentru că ajungeai la ceea ce spuneai tu: de ce nu mă mai cheamă nimeni?…

Z. A.: Aşa este, cum ieşeai de sub aripa lui, cum te păpau lupii. Uite, de exemplu eu am avut „Cîntecul galoşilor”. Ce, l-am imprimat vreodată? „Trei galoşi vorbeau semeţi/Despre ce-au făcut în viaţă/Doi din ei frumoşi la faţă/Ultimul bătrân şi creţ/Se-ntreba cu voce gravă/De ce frăţiorul său /N-a ajuns ca el epavă/Si că ce a fost mai rău/A pornit de la-nceput/Că croiala-a fost făcută/De un om nepriceput/Si că el, galoşul stâng/Ar fi mers pe laba dreaptă/Nu pe stângul cel nătâng/Unde urci treaptă cu treaptă/Dar gândind mai pe-ndelete/El găsi vina cea mare / Lui, băiatului cu plete / Fiindc-avea două picioare / Ambele ne-mperecheate / Cu idei prea diferite / Fiecare într-o parte / Mersului fiind menit…” Ti-aduci aminte că Hruşciov era poreclit „galoş bătrân”…

T. I.: Chiar, cum compui?

Z. A.: Pe vremuri, când cântam muzică folk, porneam în general de la un text. Scriam câte-un text şi atunci mă apuca subit inspiraţia şi ca muzică, îmi suna textul respectiv cântat. Acum am ajuns să fac invers, muzica întâi şi după aceea vorbele, pentru că în tinereţile mele nu puneam preţ pe muzică, important era ceea spuneam şi modul în care interpretam.

T. I.: Ai creat o şcoală?

Z. A.: S-ar putea. S-a spus la un moment dat că da. Au fost nişte cronicari muzicali care au spus chestia asta. Nu ştiu cât am creat eu o şcoală… A fost o fată care, într-adevăr a apărut la vreo cinci ani după ce am apărut eu, Mihaela Popescu, şi care nu numai că a cântat ca mine (sau a-ncercat să cânte ca mine), dar şi-a compus şi piesele în aşa fel încât să poată cânta ca mine. Acuma, nu pot să ştiu dacă fata a făcut-o conştient sau nu… poate că aşa era şi ea, la urma urmei!

T. I.: Să revin puţin la prezent. Tu cânţi acum la „Sfinx Experience”. Imi vine greu, dar tot am să te întreb: cum este să fii vocea a doua, după o asemenea carieră?

Z. A.: Teodora, nu mi se pare că sunt vocea a doua. Că nu mai sunt eu buricul pământului, este o părere. De fapt nu m-am aşezat niciodată în buricul pămîntului.

T. I.: Si nu crezi că meritai mai mult?

Z. A.: Depinde ce alegi. Eu ţi-am mai explicat nu de puţine ori că a face parte dintr-o echipă înseamnă a fi un bun coechipier, da? Dacă nu vrei să faci parte dintr-o echipă, este foarte simplu: nu faci. Mergi pe drumul tău mic şi egoist de la început până la sfîrşit, dar, atenţie, fără coechipieri munca devine triplu sau cvadruplu mai grea pentru tine, ca să te menţii pe linia de plutire, să faci muzică ceva mai elaborată, pentru că, să ştii…

T. I.: Este mai greu să captezi atenţia?

Z. A.: Este mai greu să captezi atenţia şi este mult mai uşor să faci „ce vor muşchii tăi”, pe când într-o echipă trebuie să ai reale calităţi ca să te poţi integra.

T. I.: Cum a fost experienţa scandinavă?

Z. A.: Primii doi ani au fost un coşmar pentru că era o muncă epuizantă pentru un om care venea dintr-o lume destul de liniştită unde cânta numai ce voia el. Că asta făceam – îmi croiam eu singură absolut tot. Nu mă bătea nimeni la cap – vezi că aici n-ai făcut bine, acolo ai luat-o înainte sau ai rămas în urmă sau cântă mai încet, că aici faci grup vocal, nu eşti solistă. Si uite aşa am învăţat, mi-am educat urechea să aud armonic bine, să mă integrez în sunetul trupei, să sune rotund vocea mea, nu să iasă în evidenţă ca la un ţap logodit. Aveam piese la care nu eram solistă vocală şi trebuia să fac doar grup vocal şi trebuia să mă omogenizez cu restul de grup şi uite aşa, sunt multe lucruri pe care le-am învăţat acolo şi pe

care nu le-aş fi învăţat aici, că n-aveam cum. A fost o experienţă dureroasă, dar şi benefică, profesional vorbind.

T. I.: Dar în modul de abordare a publicului?

Z. A.: Si asta este o experienţă care s-a adâncit în timp şi pe care ar trebui să o aibă orice artist, nu după douăzeci şi cinci de ani de cântare, câţi am eu, ci după cinci – şase ani.

T. I.: Acum eşti de acord cu compromisurile în faţa publicului, numai de dragul succesului? Te pliezi mai uşor pe ceea ce vrea el?

Z. A.: Nu, niciodată nu am fost de acord cu chestia asta, iar tu ştii foarte bine cam ce muzică facem noi, „Sfinx Experience”, tocmai, că nu suntem foarte conformişti. Dimpotrivă!

T. I.: Da, şi totuşi are succes…

Z. A.: Să ştii că noi nu suntem nişte tipi care spargem bariere.

T. I.: Dar nici elitişti.

Z. A.: Nici elitişti. Am fost aşa la început. La început, adică acum doi ani, când am început să fim cunoscuţi ca „Sfinx Experience” (care nu mai este acelaşi lucru cu „Sfinx”-ul vechi) aici, în ţară, pentru că în rest am făcut turnee în străinătate şi nu prea am stat pe-acasă. Ei, când ne-am apucat noi de treabă şi am început să compunem tot felul de snamenii, nu prea le-a înghiţit publicul. Atunci chiar am fost elitişti. Am găsit, totuşi, o cale de mijloc şi nu-i o cale facilă, Teodora, pentru că noi nu facem muzică de doi lei. Dacă asculţi cu mare atenţie, ca totuşi să-ţi placă muzica noastră şi să ajungi să o înţelegi, nu poţi să ai cap de tinichea,

trebuie să ai anumite cunoştinţe muzicale.

T. I.: Cum este să faci versuri pentru ceea ce  a simţit altul din punct de vedere muzical, pentru că tu faci textele în trupă?

Z. A.: Destul de greu… destul de greu… Unele piese mă inspiră, altele nu mă inspiră, pentru că au nişte ritmuri atât de complicate sau fraza muzicală este atât de scurtă, încât n-ai timp să exprimi o idee. Si atunci este destul de greu să o şi comprimi şi să şi exprimi ceva.

T. I.: Dar ca stare, cum este? Ti se dă şi tema?

Z. A.: Nu, nu întotdeauna. Sunt anumite piese la care mi se spune: uite, aş vrea să fie despre cutare lucru, aş vrea să fie despre viitor sau aş vrea să fie despre timp, ca noţiune…

T. I.: Acum îmi aduc aminte că, probabil una dintre primele întreprinderi de genul ăsta a fost textul pentru trupa “Compact”.

Z. A.: Da, aşa este. Lor le-am făcut prima oară un text, “Cărare peste timp” se chema… Nu-l mai ştiu… Eu şi textele mele mi le amintesc doar dacă le cânt, altfel nu.

T. I.: Hai să vorbim puţin despre albumul personal…

Z. A.: Pe albumul ăsta aş vrea să fie paisprezece sau cincisprezece piese dintre care cinci sau şase (în funcţie de cum am eu timp) să fie noi nouţe, nevue – neconue, iar restul să fie piese de-ale mele mai vechi de muzică folk, plus câteva piese pe care le-am făcut şi cu “Sfinx”-ul. Este vorba despre trei piese care nu vor fi incluse şi pe albumul “Sfinx Experience”. Vreau să le refac, să le reorchestrez şi să le pun pe albumul meu. O să-mi ia ceva timp, am în plan să-mi lansez albumul către toamnă, nu vreau să fac pe grabă absolut nimic… Nu m-am grăbit douăzeci de ani, n-o să mă grăbesc acuma, ca fata mare la măritiş…

T. I.: Va fi un album folk în sensul clasic al cuvantului?

Z. A.: Nu ştiu cum să-l numesc. De fapt, gîndeşte-te la Nicu Alifantis: el mai cântă folk, cu ditamai trupa? “Pasărea Colibri” ce cântă? Doru Stănculescu, ce cântă pe album?

T. I.: Si totuşi şi Alifantis şi “Pasărea Colibri” şi Stănculescu au păstrat acel spirit folk…

Z. A.: Oricum va exista spiritul folk… O să vezi… (ia chitara şi cântă una dintre piesele noi)

T. I.: Nu ţi-e teamă că piesele noi vor fi identificate cu “Sfinx”-ul?

Z. A.: Asta-ţi sună ţie a “Sfinx”?

T. I.: Mie nu-mi sună a nimic… Eu întreb…

Z. A.: Nu mi-e frică deloc, pentru că nici măcar imprimările nu le voi face în studioul “Sfinx” şi nu o să sune de nici un fel.

T. I.: Te doare că eşti Zoia Alecu de la “Sfinx Experience” şi nu Zoia Alecu – “Ouă de rouă”?

Z. A.: Nu, deloc. Cum o să mă doară?

T. I.: Zic şi eu, întreb…

Z. A.: Nu, eu sunt chiar foarte mândră că sunt la “Sfinx”.

T. I.: La urma urmei, cum ai ajuns să cînţi la “Sfinx”?

Z. A.: Foarte simplu: acum vreo treisprezece ani m-a sunat Crina din Danemarca, spunându-mi că au nevoie de o a doua fată în gaşcă. Noi ne ştiam pentru că făcusem destule turnee împreună şi eram în relaţii mai mult decâît amicale. Eu aveam contract cu Circul de Stat urmând să plec într-un turneu de şase luni în străinătate, pentru că făcusem muzica spectacolului.

T. I.: Ei, chiar că asta n-am ştiut-o! Si cum este să faci “muzică de circ”? Dumnezeule, cum sună! Numai aşa, ca idee: “Zoia Alecu – muzică de circ”!

Z. A.: N-am făcut neapărat muzică de circ. Pe de altă parte şi spectacolele de circ au nevoie de muzică, nu? Ei, şi am prins contractul ăsta care urma să fie o chestie bună, cred. Dar nu era neapărat pe meseria mea, îţi dai seama, chiar dacă la un moment dat  apăream şi eu cu chitara, de undeva de sus…

T. I.: Aha, deci tu chiar cântai în spectacol.

Z. A.: Sigur! Păi dacă trebuia să plec şi în turneu cu ei, nu?

T. I.: Nu, dar puteai să pleci pe post de consultant, să zicem, să fii acolo pentru orice eventualitate.

Z. A.: Nu, le făcusem muzica pentru spectacol, o imprimasem, deja era pusă pe bandă… Aşa, m-a sunat Crina şi i-am zis: „Ai înnebunit? Ce legătură am eu? Ce-are tusea cu junghiul? Eu nu ştiu limba engleză şi nici n-am cântat în viaţa mea cu o trupă. Cum o să mă iei pe mine cu voi în turneu să cânt?” – „Lasă că vedem noi, avem două luni pînă atunci şi te învăţ eu ce şi cum.” M-am dus la Circ, am vorbit cu Iozefini, i-am spus că nu pretind nici un ban, că nu am nevoie de nimic, că pot să folosească muzica, dar că nu am cum să merg în turneu pentru că ăsta este trenul vieţii mele, iar eu nu am cum să nu mă urc în el. Asta era pe meseria mea. Si să mă fi dus într-o trupă (lucru pe care îl visam de mult) şi într-una dintre trupele considerate de vârf în România, era şansa pe care nu-mi permiteam s-o pierd.

T. I.: Pentru că spuneai că voiai să cânţi în trupă: n-ai încercat să-ţi faci sau să intri într-o trupă de fete? Mă gîndeam la faptul că în epocă erau „Venus”, „Catena”…

Z. A.: Ba da, la început am vrut să cânt la „Catena”. Fetele chiar au vrut să mă ia cu ele.

T. I.: Cu toate că, din câte îmi amintesc, aveau formula completă: Anca Vijan – chitară solo, Lidia Creangă – tobe, Ortansa Păun – flaut, Elvira Iancu – bas…

Z. A.: Nu, Vivi nu. Era dincolo, la „Venus”. De aceea au şi vrut să mă ia, exact la bas au vrut să mă pună. Dar asta s-a întâmplat imediat după ce mă apucasem să cânt folk. Era la… două – trei luni… Fetele m-au văzut aşa, puştoaică, au zis că mă şcolesc, dar între timp s-a spart şi trupă şi tot… Cu Ortansa am şi cântat puţin, cu ea şi cu flautul ei fermecat… Pe de altă parte, nici tata n-a vrut să mă lase. A zis că sunt prea mică şi cine ştie ce fac. Tii tu minte cum erau văzute trupele pe-atunci! Aoleu! “Golănie, golănie/Cât de dragă mi-eşti tu mie” – cam aşa se

judeca pe atunci.

T. I.: Spune-mi, ce părere ai despre generaţia care vine şi despre ceea ce se întâmplă în momentul ăsta în muzica folk?

Z. A.: Nu ştiu ce să-ţi spun. Mai bine nu m-ai întreba. In primul rând pentru că nu sunt foarte bine informată. Acum eu am o cu totul altă sferă de lucru. La spectacole de muzică folk nu prea mă duc. Deci în afară de Maria Gheorghiu, de Ada Milea pe care am auzit-o sporadic… Bine, Ada vine din altă gaşcă, este din alt film. Aş asemăna-o cu mine cea de la început, pentru că îmi aduc aminte că am fost de pomină şi de poveste mulţi ani… S-a şi râs de mine… Râdeau şi cei de la “Sfinx”. Cel puţin Bibi Ionescu era terminat! Când am venit la ei în trupă mă punea să nechez. Aveam o piesă în care făceam un nechezat, aşa pe sus, pe note înalte, adică sugeram. Ada este o noncomformistă, are o foarte puternică personalitate şi nu are jena aceea care nu este deloc benefică unui artist adevărat. Ea exprimă ceea ce simte, este o stare Ada Milea. Mie chiar mi se pare o tipă care, cum să-ţi spun, nu imită absolut pe nimeni şi nici nu face ceea ce face ca să se dea interesantă. Se simte că tot ceea ce dă afară, către public, vine din adâncimile ei. Nu-i o chestie de suprafaţă, nu-i o chestie pe care o face ca să pozeze sau din snobism sau ca să se dea ea extraordinar de aparte faţă de generaţia ei. Când faci ceea ce face ea, riscul foarte mare este să nu fii înţeles. Am trecut şi eu prin asta. La un moment dat un oarecare cronicar, chiar a scris într-un ziar că s-a întâmplat să mă asculte la radio în timp ce punea murături şi s-au acrit brusc. Probabil că a vrut să spună că eu cântam atât de sus, încât ţi se strepezesc dinţii.

T. I.: Chiar, tu ţi-ai păstrat ceea ce s-a scris despre tine?

Z. A.: Nu, asta este o chestie pe care am început-o acum, de curând, cred că de doi ani, dar în perioada în care am cântat folk, nu. Nu-mi stătea mintea la asta. n-am făcut un cult pentru mine niciodată, nici atunci şi nici acuma.

T. I.: Pentru istorie, pur şi simplu. Eşti conştientă că faci parte din istoria muzicii folk din România?

Z. A.: Acuma da, mă ştii că n-am gândit aşa.

T. I.: Intr-o eventuală antologie pentru cei de peste vremuri, ca să zic aşa, cu ce cântec ţi-ar plăcea să rămâi?

Z. A.: Una dintre piesele cu care mi-ar plăcea să rămân este “Intr-o zi”. Este una dintre ultimele piese compuse de mine, pe care o cânt cu “Sfinx Experience” şi care, nu ştiu de ce, mi se pare că se mulează foarte bine pe sufletul meu. Ar mai fi şi “Ouă de rouă”, care a fost şi va rămâne o piesă cu mare valoare din punct de vedere al textului.

T. I.: Are o istorie mai specială?

Z. A.: S-a născut din firul de iarbă, de dimineaţă, după o noapte de stat la taclale şi… “inox”… Am mers în parc, am văzut firul de iarbă plin de rouă şi mi-am imaginat că roua face ouă. Erau aşa, ca nişte ouţe transparente şi nu ştiu de ce mi-a trecut prin cap că vorbesc cu Maria Tănase. Eu am avut un cult pentru Maria Tănase. Si vorbeam cu ea… de fapt aşa începe şi piesa: “Stiai tu Mărie/Că roua e vie?/Că-n zori face ouă/Si ies pui de rouă?/Si ăşti stropi de pui/Ce umblă hai-hui/Prin iarba lor mamă/De soare li-i teamă/De ziua fierbinte/Când puiul o simte/Alunecă-n moarte/Căci mâine-i departe”… Mâine urmând să se nască alţi pui de rouă…

T. I.: Ar fi un final excelent dar am uitat să vorbim despre perioada în care ai cântat cu grupul folk „Catarsis”. Era prin…

Z. A.: Cred că în… ’82 sau ’83. Pe Tic Petroşel şi pe Sandu Dimitrescu i-am cunoscut la mare, la Costineşti, mi-au plăcut cum sună şi ei au fost de acord să mă acompanieze pe mai departe. Am avut multe spectacole, turnee, păcat că n-a ţinut decât vreo şase luni.

T. I.: De ce?

Z. A.: Pentru că în spectacole era chemată Zoia Alecu. Dacă venea şi cu trupă era treaba ei, pentru că banii pe cântare îi lua numai ea. Acuma, sigur că, nu?, ce luam împărţeam cu băieţii, fără să ştie că dau de la mine. In fine, cînd au aflat s-au supărat, au zis că nu-i normal să dau de la mine, că mai am şi un copil mic de crescut… cam asta a fost cu „Catarsis”…

Teodora Ionescu (februarie 1999)