Trece prin ninsoare şi prin arşiţă, mereu cu chitara în spate spre sufletele celor născuţi să se hrănească cu crivăţ şi iubire. Zâmbeşte unui gând doar de el ştiut, încarcă văzduhul şi eternitatea cu tăcerile adânci dintre versuri. Este folkistul, Omul vers şi chitară, cel care ne despică tristeţile cu mâini blânde pentru a picura balsam între artere. E frumos, e demn, e luminos. Toţi îl iubim, toţi am vrea să îl atingem. Am vrea să îi adiem vocea din undele radio şi să îi capturăm imaginea din televizor. Îi bem cântecele până la înălţimea celei mai însângerate beţii. Ne vindecă de moarte şi de jale, prin vers şi acorduri sonore.
Omul vers şi chitară trece printre noi cu dragostea de mână. Mi-l imaginez uneori, cu capul sprijinit în pumni. Mi-l imaginez obosit şi singur, sprijinindu-se de chitară ca de o cârjă. Îi aud sufletul izbindu-se de sunete. Mă întreb de ce am vrut oare, să îl ating… Nu puneţi mâna pe Omul chitară! Mâinile vă vor rămâne vopsite cu poeme de dragoste. Vor durea. De acea durere nu te mai spală decât taina ascunsă în miezul chitării.
El descântă suflete şi trece mai departe. Paşii săi presară vis şi dorinţă. A plecat şi totuşi, rămâne. Se răspândeşte în mulţumi, precum flacăra lumânării, fără să piardă ceva din fiinţa sa. Îl iubim până la uitare. Îl chemăm în gând şi apare din lumina tinereţii noastre. Ne zâmbeşte. Ne cântă. Ne scrijeleşte sufletul. Ne face cu mâna şi ne lasă cu tâmpla zdrobită de melancolie. Ne rămâne doar să îi scriem scrisori pe aripi de nori. Pe plic este suficient doar atât: destinatar Omul vers şi chitară. Nici nu contează dacă le va deschide. Ci doar că ne-a făcut să le scriem.
Folkistul, Omul vers şi chitară este o promisiune eternă.
Eseu poetic scris de Clara Mărgineanu
