O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii

Luna aceasta povesteam cum teatrul a inceput usor sa adopte stiluri mai putin “digerabile” (articol pe care il gasiti aici), insa in acest weekend am avut ocazia sa descopar teatrul modern mult mai aproape de sufletul meu prin piesa “O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii“. Piesa a fost creata special pentru Teatrul National Bucuresti sub regia lui Bobi Pricop, iar avanpremiera a avut loc in doua zile si anume 22 si 23 ianuarie, zile in care s-au bucurat de o sala plina pana la refuz si aplauze pe masura.

Spectacolul are la baza adaptarea lui Simon Stephens, dupa best-sellerul lui Mark Haddon, un roman ce s-a bucurat de un succes cuantificat in peste 6 milioane de exemplare vandute in intreaga lume si distins cu 17 premii literare prestigioase. De-a lungul piesei, devenisem din ce in ce mai curioasa si intrigata de poveste, avand totodata o urma de regret ca nu am citit inca acest roman.

Imediat ce intri in sala observi o scena inconjurata de oglinzi si chiar daca stii ca urmeaza un spectacol ce va include proiectii, nu ai cum sa fii pregatit pentru ceea ce urmeaza. O scena mare, cu un punct rotativ ce de-a lungul piesei ajuta la crearea iluziei de miscare, fara recuzita, decat uneori cel mult 2 scaune, totul facut intr-un stil minimalist pentru a concentra actiunea asupra actorilor si a imaginilor proiectate.

Povestea este impresionanta, ajungi sa intri cumva in mintea unui copil ce sufera de o forma de autism si se loveste de nestiinta si nepuntinta oamenilor din jur de a-l intelege pe deplin. Ciprian Nicula, ce a fost nominalizat la Premiul de debut in cadrul Galelor UNITER, impresioneaza prin rolul lui Christopher, un mic Sherlock Holmes ce isi creaza un scop din a afla cauza mortii cainelui Wellington. In incercarea lui de a descoperi acest mister, baiatul de 15 ani trece printr-o serie de incercari dificile unde pentru un copil ce nu poate percepe lumea inconjuratoare la fel ca noi, chiar si o conversatie cu un om poate deveni o piatra de hotar. 

Nu am putut sa nu ma gandesc la cazurile reale, unde numerosi copii ce sufera de autism sunt stigmatizati de societate sau unde parintii se simt depasiti de situatie, iar unii din ei aleg sa fuga de aceasta responsabilitate. Cu toate acestea,multi dintre acesti copii sunt inzestrati cu o inteligenta sclipitoare si o capacitate de a retine informatii pe care multi dintre noi nu o au. Cumva, aceasta piesa reuseste sa iti arate tie, omului care poate intelege ironiile, care poate distinge usor sentimentele oameniilor, cum este viata bazata strict pe o logica rigida, fara latura emotionala a vietii.

Cat despre efectele vizuale si auditive ale piesei, e greu de explicat in cuvinte. M-au impresionat inclusiv miciile detalii precum momentul in care Christopher isi aminteste dicutii din trecut cu tatal sau mama sa, sunetul brusc se schimba, vocile avand un mic ecou tocmai pentru a sublinia ideea de amintire. Oglinzile devin personaje importante si se transforma pe rand intr-o galaxie, in jocuri de imagine ce infatiseaza strazile cartierului lui Christopher sau o calatorie halucinanta cu trenul. Nu as vrea sa dezvalui fiecare amanunt din jocul vizual, ci mai mult sa va stranesc curiozitatea sa mergeti sa vedeti.

Imbinarea de efecte vizuale cu o poveste dramatica (desi cumva cotidiana) a parintilor ce nu reusesc sa se adapteze situatiei, amplifica puternic starile prin care treci in acea ora si jumatate. Este o imbinare atat de elegant facuta incat observi ca piesa oricum este suficient de captivanta cat sa nu fie definita de jocul de imagini, iar la randul lui, acest joc sa poata deveni un spectacol in sine.

Va recomand cu caldura acest spectacol pentru ca sunt convinsa ca se va dovedi un succes rasunator al Teatrului National, asa cum si seara de sambata s-a terminat prin aplauze furtunoase si mici comentarii presarate intre spectatori unde nu auzeai decat “cat de frumos a fost!”. Felicitari atat actorilor cat si regizorului si scenografului caci parerea mea neavizata sustine ca asa ar trebui sa arate arta moderna.

Sursa foto: Adi Bulboaca