Am visat că vom învăța ceva din pandemia asta, că perioada grea ne va obliga să facem lucrurile altfel, mai bine. Corect. Că după trei luni de pauză nu vom accepta, flămânzi, orice ni se oferă imediat când se poate. Am vrut să dau reset chiar și paginii ForeverFolk, să pun acolo toate concertele pe care le găsesc. Că vorba aceea, să fiu eu primul care se schimbă, nu doar să aștept de la alții.
Am văzut concerte în stare de urgență (cine naiba vă pune să faceți live-uri, dacă tot nu puteți respecta regulile?), când întâlnirile erau interzise. Am văzut concerte în Vamă cu nici o urmă de respectare a regulilor în vigoare. Asta e, unii suntem mai fraieri, respectăm legile, bune sau proaste.
Mi-e dor să cânt? Oh, da, grav de tot! Mi-e dor de public aproape, mi-e dor de tensiunea aceea plăcută dinainte de concert, de euforia ce nu mă lasă să dorm 2 ore după concert (adrenalina, bat-o vina!). Aș cânta pe bancă în parc, doar ca să cânt. Dar dacă accept iar cluburi care nu oferă nimic sau doar firimituri, dacă mă car eu iar cu sunetul meu, dacă eu trebuie să le fac pe toate (promovare, afiș, bilete), atunci înseamnă că nu am învățat nimic.
Nu, nu mi-e frică de muncă, sunt artist independent de 16 ani, am scos trei albume cu forțe proprii, am lucrat cu oameni care știu ce înseamnă muzică profesionistă. Am investit banii familiei (și nu puțini) ca să fac produse de calitate (nu trase pe genunchi, acasă), am plecat cu discurile în spate, am cântat oriunde mi s-a deschis o ușă. Sunt maestru în a găsi soluții, dar nu îmi bat joc de munca mea și de publicul de calitate, plătitor de bilete sau de recompense pentru actul artistic.
Și nu uit niciodată că trei luni mi-au sărit în ajutor undeva la 100 de Oameni. Oamenii aceia merită o statuie din partea mea, pentru ei mă duc să le cânt sub balcon, oricând mi-o vor cere. Și m-aș simți mai respectat decât pe multe scene de club.
Știu, am visat frumos, a fost doar o pauză, necum un reset. O luăm de la capăt, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.