Piesa “Neintelegerea” a lui Albert Camus are, in spatele cuvintelor, un mesaj legat de absurditatea unor gesturi, dar si de faptul ca destinul, dincolo de a fi profund aberant in unele situatii, nu poate fi modificat nici macar de “glasul sangelui”. Intr-un han dintr-o zona inchisa intre munti, doua femei – mama si fiica – omoara clienti pentru a strange destui bani ca sa plece undeva, langa mare. Fiul ratacitor, plecat de 20 de ani, se intorce din dorinta de a le face fericite, dar spera in acelasi timp sa fie recunoscut de catre ele. Ajunge in cele din urma sa fie omorat, iar adevarata sa identitate este dezvaluita abia ulterior.
Mama (interpretata de Mariana Mihut) este o femeie chinuita de dorinta de a sta, de o batranete pe care o simte tot mai apasatoare, de crime pe care acum nu le mai poate justifica. Martha (Irina Movila) este un om lipsit de iubire si lumina, crescut intr-un spatiu inchis atat din punct de vedere al mediului, cat si emotional. Obsesia ei este marea, si plaja, dar si lumina si caldura soarelui (memorabila replica “Se spune ca acolo e atat de cald, incar soarele topeste pana si sufletele”). Pentru acesta ucide. Pentru ceea ce ea crede ca o va face libera. Obsesia aceasta, chiar daca nu mereu in prim-plan, este in mod continuu pe scena, sub forma unei scoici uriase in care Martha asculta uneori glasul valurilor la care viseaza. Scoica luminata uneori, si care pare neverosimil de alba intr-un decor extreme de intunecat.
Jan (Mihai Calin) este fiul reintors. Se asteapta la un ospat biblic, asemenator celui din parabola “fiului ratacitor”. Dar sora sa nu se uita in pasaport atunci cand are ocazia. Asa ca este tratat ca orice alt client: este omorat. In ciuda insistentelor unei sotii (Lamia Beligan) care il iubeste si care il face fericit, simte ca este datoria sa isi ajute mama si sora. Dar nu reuseste un mod de a comunica cu ele, si aici se produce ruptura. Sau neintelegerea.
Pot afirma ca pe langa scenografia extrem de reusita a spectacolului si a muzicii care a sprijinit actul scenic, cel mai impozant personaj mi s-a parut a fi “batranul servitor” (Matei Alexandru). Inalt, greoi, cu o privire care nu exprima nici cel mai mic sentiment, in putinele momente in care a aparut pe scena, parca frigul si intunericul deveneau mai profunde. Remarcabil momentul in care, pe fondul unei linisti totale, strange mesele din han, tragandu-le una cate una. Pasi egali, nici un gest inutil.
Din pacate finalul piesei a fost stricat de cutremur, care a zdruncinat putin sala si a creat un moment in care unii oameni ieseau, altii ramaneau, iar firul care pana atunci era intins la maxim s-a rupt pe alocuri. Cu toate acestea, intalnirea dintre sora (cea care a ucis) si sotie (care a iubit) este una care loveste. Monologul de cate minute al Irinei Movila, in care recunoaste crimele, in care vorbeste de mare, in care rade si plange, a transpus actorul intr-un om disperat, insingurat si care simte tragismul existentei sale prin toate fibrele. L-as caracteriza simplu prin cuvantul: impresionant.
In aceeasi nota de tragic se incheie piesa, cu sotia lui Jan plangand si cerand disperata ajutorul, dar si cu raspunsul ce pica raspicat si implacabil: un “nu” rostit de batranul servitor.
“Neintelegerea” este, pana la urma, o piesa despre cautarea iluzorie. Martha cauta intinsul si marea, Jan isi cauta familia, sotia lui il cauta pe el, mama cauta linistea. In toate aceste cautari, fiecare tinta devine o obsesie, iar lipsa comunicarii, si incalcarea oricaror reguli duce in cele din urma la ruptura. Ruptura ce, din punctul meu de vedere, este fireasca in destinul fiecarui personaj conturat in piesa regizata de Felix Alexa.
Pentru ForeverFolk, Oana
