Cum saptamana trecuta nu am ajuns sa il ascult pe clujeanul Emeric Imre, am zis ca a treia oara trebuie sa fie cu noroc. Prin urmare, m-am indreptat spre Iron City, avand si curiozitatea de a vedea ce inseamna anuntata renovare a barului de care s-a lipit in ultimii trei ani si brandul Folk Frate, in fiecare miercuri.
Concertul fiind anuntat la 21:43 (ora specifica serilor de miercuri), am ajuns putin mai tarziu. Surpriza numarul unu a fost ca, in timp ce coboram scarile, se auzeau tonuri de rock, si nu folk. Motivul se numeste Andrei Paunescu, prezent pe scena cu trupa, cantand despre oameni Rai si aroganti , dar si despre Amor cubist. Locul concertului, asa cum ma asteptam, plin. Trebuie salutata extinderea scenei (chiar daca aceasta a luat din locul meselor), precum si faptul ca renuntarea la unele mese face ca locul in care oamenii sa poata sta pentru concert sa fie mai mare.
Daca despre Emeric Imre am auzit multe, ca ar fi «Nebunul de alb al Clujului», amfitrionul serii s-a gandit la o formula mai inedita de prezentare. Prin urmare aseara, Imi a devenit noul Al Pacino al folkului. Nu stiu daca de vina a fost faptul ca saptamana trecuta a mai avut doua concerte in Bucuresti, zecile de piese pe care nu le auzim de obicei in concerte, sau pur si simplu decizia de a produce un concert mai altfel, dar cert este ca piesele cantate au fost presarate de momente inedite. Am retinut Povestea (o piesa din 1982, pe care personal nu am ascultata vreodata live) si Migdale amare (versuri George Toparceanu).
Am pus toate acestea pe atmosfera creeata in club, inca de la primele acorduri ale Oratiei de nunta (piesa cu care a inceput concertul), atmosfera in care legatura dintre omul de pe scena si oamenii care il secondau de pe scaune, lazi de bere sau din picioare era una specifica si pe care, personal, mi-as dori sa o vad la orice eveniment de gen. M-a impresionat placut momentul in care, la al doilea referen al piesei Buna varianta rea, luminile de pe scena s-au stins, pentru a se aprinde cele de deasupra publicului, iar Imre a ramas doar secondand prin chitara. M-a amuzat momentul in care, la Nebun de alb, cei trei amfitrioni ai serii (adica Teddy, Misha si Jonnie) s-au urcat pe scena. Unul pentru a canta la chitara, unul pentru a antrena publicul, si nu in ultimul rand, Teddy la microfon pentru a canta o a patra strofa, mai putin cunoscuta publicului larg, alaturi de Imi.
Dincolo de punctele bune ale concertului (care tin de faptul ca aerisirea clubului e mai buna, de atmosfera creata de public, dar si de artistul de pe scena), ar fi un aspect care a fost mai putin placut. Acesta ar fi faptul ca trupa care a cantat in deschidere (trupa care nu a fost anuntata public in prealabil) a cantat mai bine de 45 de minute, ceea ce a decalat concertul anuntat cu aproape o ora.
Chiar si asa, clujeanul Emeric Imre ne-a adus la concert bucati de povesti de dragoste, declaratii mai trista sau mai vesele, acorduri nebune de tango si o caldura specifica ardelenilor, care a facut din public prieteni. Pentru acesta, pentru piesele care deja tin de repertoriul lui clasic, dar si pentru fiecare surpriza muzicala pe care o aduce (fie ea si o piesa de acum 20 si mai bine de ani), nu pot concluziona decat ca a fost un concert bun.
