Dansul balerinei magnetice (FITS 2013)

Primul spectacol pe care l-am văzut la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a fost Dansul Balerinei Magnetice, susținut de Andrea Miltnerová la Sala Studio a Teatrului Radu Stanca. Chiar dacă târziu în noapte, sala s-a umplut repede, oamenii având pe fețe nerăbdarea și dorința de a descoperi încă ceva, iar ploaia care nu a ocolit nici cea de-a cincea zi a Festivalului nu a fost un impediment.

Trebuie să recunosc că dansul contemporan nu a fost neapărat una din zonele de spectacol pe care le-am urmărit îndeaproape. Am avut, pentru foarte multă vreme, impresia că o asemenea reprezentație necesită o anume înțelegere, un anumit tip de exercițiu în a descoperi ce se întâmplă pe scenă și a identifica un mesaj în povestea dansatorilor. Dar pentru că una dintre voluntarele care se ocupa de spectacol, și pe care o cunoscusem preț de cinci minute, în timpul zilei mi-a vorbit extrem de frumos despre el, am trecut peste somn și oboseala de pe drum pentru a îl vedea.

40 de minute. Atât a durat. Și un singur om pe scenă. Am plecat de acolo cu senzația că am trăit ceea ce uneori nu poți trăi în ore bune de sală de teatru, cu zeci de actori în față. Decorul (dacă îl pot numi așa) e minimalist. Câteva becuri, câte lumini. Balerina de pe scenă a stat, în prima parte a spectacolului în același loc, de parcă picioarele i se lipiseră pe spațiul acela. Cu toate acestea, îi vedeai mâinile mereu în mișcare și fiecare mușchi al corpului ei părea să fie transmită ceva în acord cu muzica. Un fel de zbatere pe loc, pe care toți o experimentăm la nivel interior câteodată, pe care o vezi brusc în fața ta.

Am asistat la un spectacol al căutării și transformării. Din mașină în om. Din om în pasăre. Sau spirit. Nu știu sigur dacă acesta era mesajul, ceea ce am învățat aseară este că farmecul unui asemenea tip de reprezentație stă tocmai în puterea cu care investește spectatorul. Aceea de a scrie propria poveste. De a pune propriile trăiri în dansul și mișcarea care e în fața sa. Jocul de lumini și muzica au încadrat perfect balerina cu un corp lucrat la perfecție și l-a pus în evidență. Trăsăturile feței, chiar dacă rar luminate, prezentau mereu o altă stare. Iar în primele zece minute de spectacol te întrebai serios dacă ai în față un robot sau un om.

Cu atât mai mare a fost surpriza atunci când luminile s-au stins la finalul spectacolului, și Andrea a venit să își primească aplauzele. Am văzut o femeie care se bucura sincer, extrem de umană. Și pentru câteva momente am avut impresia că nu este aceeași persoană pe care am văzut-o pe scenă. Și așa am realizat că dansul contemporan nu e numai despre dans. Ci despre compoziție. Despre fețe pe care ți le asumi. Și ore de muncă. Iar concluzia cu care am plecat este că uneori zbaterile nu sunt inutile. Sunt doar pași firesc de urmat, într-un proces de transformare continuă, de căutare a luminii și a unei zone de liniște.

(sursă foto)