Luni seara, la ora la care am ajuns la The Silver Church, am avut plăcuta surpriză de a vedea o sală aproape plină, cu un public care aştepta cuminte ceea ce se anunţa a fi un concert special, dacă luăm în calcul faptul că Leo Iorga şi Pacifica sunt nume pe care nu le poţi vedea foarte des live, cel puţin nu în Bucureşti. Pentru mine, a fost, de altfel, prima experienţă de acest tip şi a fost nevoie de ceva timp pentru a lăsa gândurile să se decanteze şi a putea pune în cuvinte experienţa frumoasă de început de iarnă.
In jurul orei 9, seara a fost deschisă de Leo Iorga şi Pacifica, iar dupa primele acorduri de la Trenul Pierdut publicul a început să cânte împreună cu cei de pe scenă, să danseze şi să comunice. E o experienţă care trebuie trăită, mai ales că starea de bucurie şi de trăire a fiecărei piese de către publicul nu s-a epuizat după prima piesă, ci a durat pe toată perioada concertului (atât cel al lui Leo Iorga, cât şi cel al Păsării Colibri).
Privind lucrurile de undeva din spate, pot spune că la această atmosferă a contribuit din plin faptul ca cei de pe scena nu au vorbit mult, dar au vorbit destul pentru a aduce aminte de toate formatiile prin care Leo Iorga a trecut, s-au facut scurte precizari si/sau prezentari ale pieselor, s-au spus povestile din spatele versurilor.
Pe langa piese care deja intra la categoria clasice (precum Mi-e tare dor de tine, Povestiri din gara, Fata din vis sau Singur in noapte), una dintre surprizele placute a fost coverul celor de la Midnight Oil – Beds are burning. Inainte de a ii invita pe cei de la Pasarea Colibri pe scena, am avut parte de un Cantec pentru prieteni, si de o declaratie de suflet facuta de Leo Iorga publicului Iar seara asta mare, prin voi va exista.
Iar adevarul e ca prietenia si profesionalismul celor de pe scena (alaturi de Leo Iorga au cantat Pacifica, adica Teo Boar – chitara, Cristi Iorga – tobe, Vladi Cnejevici – clape si Marian Mihailescu – bass), sunetul cat de poate de legat, momentele de solo bine definite si plasate, au facut ca si publicul sa devina prieten.
Pe fondul atmosferei deja generate, cu cei de la Pacifica ramanand prezenti, pe scena si-au facut aparitia cei doi Mircea (Vintila si Baniciu), pentru a continua vraja muzicala. In prima faza am crezut ca vraja se va rupe din cauza unei intreruperi de curent. A urmat un moment special, in schimb, iar in intunericul salii, publicul a inceput sa fredoneze piesele formatiei.
Din fericire, intreruperea nu a durat mult, si ca niste adevarati profesionisti, cei de pe scena au luat-o de la inceput, cu zambetul de buze. A urmat un periplu prin piese cunoscute si fredonate de toata lumea, precum Esarfa in dar, Miruna, Un om pe niste scari sau Mugur de fluier. Un moment special a fost cel de incheierea concertului – dedicat celui care a fost Motzu Pittis – si anume piesa Vinovatii fara vina.
Cu un public extrem de divers ca plaja de varsta (de la cei care probabil de-abia au descoperit piesele formatiei, pana la cei care probabil s-au bucurat de ele inca de la lansare), insa la fel de extrem de unit in ceea ce priveste comunicarea si placerea de a se bucura de muzica, cu niste artisti profesionisti, si un sunet rotund si complet, seara de 5 decembrie din Silver Church s-a dovedit a fi una dintre referintele concertistice ale acestui an.
Foto pag 1: Lucian Tarta
