Cum e sa castigi la Maraton

Maratonul este cea mai dificila proba din atletism. Atletii refac distanta pe care Pheidippides a alergat pentru a duce vestea victoriei in lupta. Pe 30 septembrie 2009, folkul romanesc alerga primul sau maraton din Bucuresti, in care victoria era chiar reusita serii, una “sponsorizata” doar de biletul platit de spectatori.

Cel care va da startul serii este Nicu Alifantis (aviz “artistilor” care nu canta primii, ca de, sunt prea artisti). E sobru, calm (incep sa cred ca acel Nicu Alifantis din Vama a fost ceva ce se vede odata in viata), mai repeta incetisor cateva note muzicale inainte de a fi deschizator de drumuri pentru “maratonisti”. Publicul astepta cuminte, sub vorbele vrajite ale lui Dorel Visan inceputul. Pe de o parte surpriza ca Nicu Alifantis a deschis seara, pe de o parte registrul de calm impus de acesta, au adus un inceput de concert linistit. Asta cel putin pana cand s-a inceput Balada dromaderelor. Incet, incet, oamenii din sala s-au deschis, au aparut si zambete, pareau mai apropiati de cei de pe scena.

Alina Manole se pregateste sa intre (si nu oricum, ci dupa Nicu Alifantis) si datorita concentrarii si emotiei pare un mic Atlas purtand pe umeri nu bolta cereasca ci…Luna Patrata. Pe scena, Alina a parut fireasca, iar emotiile din culise s-au trasferat in piesele ei. Pana la final, ne-a facut pe toti cei prezenti sa recunoastem ca avem un Pitic.

Tapinarii se pregatesc nu doar de testul Maratonului de Folk. Adrian Tanase mai are un hop de trecut luna aceasta. Hopul casatoriei. Daca pe o scena mare il vedeati, cu siguranta imaginea de “om serios, insurat, la casa lui” nu e atat de clara. Sa fie intr-un ceas bun, Adi! Una peste alta, testul de la Sala Palatului a fost luat cu nota 10, cu piesa Du-te naibii cantata de mai toata lumea, sub privirile intelegatoare si amuzate ale celor mai in varsta. Reactiile din partea de sus a salii (de altfel, cea mai “vie” parte a publicului) au curs firesc in fata.

Set-ul lui Emeric Imre e rasfirat intre culise, camerele artistilor si “fumoar”, in asteptarea “playlist-ului” din partea Danei Andronie (Jurnalul National). Pana atunci insa, Imi si Adelina (Bolot, vocea feminina din Emeric Set) “dezbat si negociaza” propriul playlist, in care singura certitudine este (cum altfel!) Nebunul de alb. Iar discutiile si glumele despre “costumatia de scena” a lui Imi starnesc hohote interminabile.

In “camera cealalta”, Mircea Baniciu si Vlady Cnejevici glumesc relaxati si mai deapana inca o data “povestea cu Ileana Cosanzeana plina de banalitati”. In scurt timp, li se alatura Sorin “Jimmy” Minghiat si ale sale fine ironii, in timp ce “perechea” sa – Doru Stanculescu “Prezidente” e in inspectie prin culise si camere.

Apare si Vale Seicaru, impartind zambete tuturor, in timp ce Dorel Visan, un lord in smoching, ne priveste pe toti cu blandete. Pe un fotoliu din hol, Marius Batu mai probeaza odata double-six-ul, desi cu siguranta il stie pe de rost. Dar profesionistul nu se dezminte, nu degeaba a cantat cu Poesis, Holograf, Phoenix sau Pasarea Colibri.

Din culise, Mircea Baniciu, ascultandu-l pe Doru Stanculescu cantand Fara petale, isi aminteste ca au fost ani de zile colegi de camera, trecand prin multe intamplari hazlii impreuna. In backstage, A.G. Weinberger isi mangaie tandru Gibson-ul, apoi isi aprinde meticulos pipa. Iar statura impozanta ii adauga, pe langa titulatura de “bluesman intre folkisti”, si pe cea de “Gulliver in Tara Piticilor”.

Ei, dragilor, dupa atatea piese romantice, simfonice, aproape ambientale pe alocuri, era timpul ca cineva sa ridice sala in picioare. La propriu. Si cine stie sa faca asta mai bine ca Mircea Baniciu. S-a lasat cu bis, ca altfel nu se poate. Cu umorul sau de banatean sugubat, Mircea Baniciu explica celor ingramaditi la interfata dintre culise si scena (printre care Teodora Ionescu, Dana Andronie, Cosmin Covei) “adevarul e ca sunt si talentat”. Maestre, nimeni nu se indoia de asta!

Din pacate, pozitionarea in sala la recitalul lui Emeric Set nu a fost tocmai cea mai buna, astfel ca nu am putut auzi foarte bine vocea lui Imi si nici clapele lui Gabriel Ghita. Cu toate acestea, am stat cuminti pe scaune fredonand Buna in varianta rea. Iar la referenul piesei Nebun de alb publicul a fost lasat sa cante, iar puntea dintre artistii si oamenii din fata parca s-a mai intremat putin.

In timp ce in scena intra Marius Batu, in culise A.G. Weinberger explica intr-un interviu pentru televiziune ca nu e nici o anomalie prezenta sa intr-un spectacol de folk. Pe fundal, Mihai Nenita isi testeaza vioara fermecata, in asteptarea recitalului alaturi de Ducu Bertzi. Marius Batu a intrat pe scena cu calmul care pare sa il caracterizeze, ne-a facut sa zambim si a zambit si el la randul lui. Si a revenit la bis, pentru a ne intreba Ce sa-ti aduc, iubito, de pe mare.

Pavel Stratan se autocaracterizeaza singur: Tipic moldovenesc. Iar daca piesa lui se refera la deprinderi ale oamenilor din acea regiune de pe ambele maluri ale Prutului, noi ne referim la accentul sau pe care si l-a pastrat in ciuda numerosilor ani petrecuti in Romania si care il prinde ca pe nimeni altul.

Se spune ca la Maraton, greul incepe dupa 30 de kilometri. Primele doua grupuri de artisti, intre care s-a intercalat domnul Dorel Visan, amfitrionul serii (prezentator ar fi prea putin, pentru ca a fost parte integranta din spectacol) reprezentau borna de 30 de km a Maratonului Folk. Dar tonusul nu s-a redus. Pentru ca pe scena au urcat Vasile Seicaru, un artist alaturi de care show-ul e garantat. Apoi intermezzo-ul de blues, cu A. G. Weinberger. Apoi “zanele” folkului – Zoia Alecu şi Maria Gheorghiu. Iar pentru sprintul final si photo finish, Ducu Bertzi si Mihai Nenita, cu pieptul in fata rupand panglica de la sosire.

Folkul romanesc a invins in Maraton, iar noi, Forever Folk, asemeni lui Pheidippides, eroul al carui nume nu si-l aminteste nimeni, ne-am asumat sarcina de a duce mai departe aceasta veste.

Aceasta recenzie este realizata in tandem, din sala (Oana) si din culise (Marius), fiind probabil cea mai neobisnuita realizata pana acum de Forever Folk.